La 4 noiembrie 2014, CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza Tocarenco vs Republica Moldova (cererea nr.769/13).

Subiectul cererii:

Reclamanta, Iulia Tocarenco, este cetăţeană a Republicii Moldova, născută în 1992, cu domiciliul în oraşul Chişinău. În faţa Curţii, reclamanta s-a plîns în baza articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie precum şi de lipsa unui recurs intern efectiv în legătură cu plîngerile sale. De asemenea, reclamanta a invocat lipsa unei anchete efective în legătură cu plîngerile înaintate despre relele tratamente din partea socrului său.

Circumstanţele cauzele:

După căsătorie, dna Tocarenco s-a stabilit cu traiul în casa socrilor. Reclamanta pretinde că, la 30 iunie 2012, a fost dată afară din casa acestora, fără a avea posibilitatea de a-şi vedea copilul. În legătură cu aceasta, au fost depuse mai multe plîngeri la Procuratură şi la alte autorităţi de resort, care s-au soldat cu aplicarea numeroaselor amenzi faţă de tatăl copilului.

La 14 septembrie 2012, reclamanta a depus cerere în instanţa de judecată, solicitînd divorţul şi stabilirea domiciliului copilului împreună cu mama sa. La 22 noiembrie 2012, organul de tutelă din Chişinău a emis o decizie, prin care s-a stabilit că copilul trebuie să locuiască cu mama sa, ţinînd cont de vîrsta fragedă a acestuia. Totodată, organul de tutelă a stabilit numeroase orare de vizită pentru tatăl copilului, dar din diverse motive acestea nu au fost respectate de către tată. La 19 februarie 2013, Curtea de Apel Chişinău a dispus stabilirea domiciliului copilului împreună cu mama, pînă la judecarea cauzei în fond. La 8 iulie 2014, instanţa de judecată a dispus desfacerea căsătoriei şi transferul tutelei asupra copilului către mamă. Tatăl copilului a declarat apel. Curtea de Apel a admis apelul acestuia şi a stabilit domiciliul copilului la tatăl său şi o sumă compensatorie reclamantei pentru neexecutarea hotărîrii din 19 februarie 2013. Reclamanta a contestat decizia Curţii de Apel. La 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantei şi a transmis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Chişinău. Pînă în prezent cauza este pendinte în faţa instanţelor naţionale.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a menţionat că, în situaţia unei rezistenţe semnificative din partea tatălui copilului şi în prezenţa intereselor puse în joc, era necesară aplicarea unei proceduri de conciliere a părinţilor. De asemenea, Guvernul a invocat că pentru o astfel de procedură este nevoie de timp şi de implicarea instanţelor naţionale. Iar în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale statului ar fi prematur să se pronunţe asupra acestor momente, deoarece nu exista o decizie irevocabilă, la acel moment, privind fixarea domiciliului copilului.

Raţionamentele CEDO:

Curtea menţionează că, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, obligațiile pozitive ale statului implică stabilirea unor mijloace adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile juridice legitime ale părţilor interesate. Aceste mijloace ar trebui să permită statului să adopte măsuri pentru a crea condiţiile necesare de a reuni  părintele și copilul, inclusiv în cazurile unui conflict între părinți[1]. Astfel, Curtea menţionează că, pentru a fi considerate măsuri adecvate pentru reunirea părintelui și a copilului, acestea trebuie să fie puse în aplicare rapid, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele care nu locuiește cu acesta[2].

În ceea ce privește natura și amploarea măsurilor pe care autoritățile ar trebui să le ia, Curtea a accentuat că acestea depind de circumstanțele fiecărui caz în parte. Obligația autorităților naționale de a lua măsuri concrete pentru a facilita întâlnirile dintre părinte și copil nu este absolută. În mod similar, în cazul în care autoritățile naționale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita menținerea relației dintre părinte și copil, obligația de a aplica constrângerea este de asemenea limitată: aceasta trebuie să reflecte interesele, drepturile și libertățile aceleiași persoane, inclusiv interesul superior al copilului și drepturile sale în temeiul articolului 8 din Convenție.

Revenind la circumstanțele cauzei, Curtea menţionează că reclamantul s-a plîns, pe de o parte, de pasivitatea autorităților naționale în ceea ce privește punerea în aplicare efectivă a dreptului de a vizita copilul și, pe de altă parte, de neglijența în ceea ce privește executarea hotărârii judecătorești din 19 februarie 2013 care stabilește domiciliul copilului la ea.

Curtea a menţionat că este vorba atît de obligațiile „negative”, cât şi de cele "pozitive", ale autorităților naţionale, însă nu a considerat necesar să facă această distincție, având în vedere că bariera dintre cele două tipuri nu se estimează la o definiție precisă.

De asemenea, a remarcat că legislația și practica Republicii Moldova trebuie să prevadă posibilitatea de a impune amenzi pentru părintele care împiedică contactul dintre copil și celălalt părinte. În ceea ce privește amenzile, Curtea a reiterat că, atunci când apar dificultăți care se datorează în principal refuzului părintelui, cu care copilul trăiește, de a permite un contact regulat între acesta din urmă și celălalt părinte, este la latitudinea autorităților competente să ia măsurile adecvate pentru a sancționa lipsa de cooperare, şi recurgerea la sancțiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazul unui comportament vădit ilegal din partea părintelui cu care copilul locuiește. Cu referire la speţa dată, Curtea a constatat că cele trei amenzi care au fost aplicate tatălui, de 6 euro (EUR) fiecare, și avertismentul verbal, trebuiau să producă o schimbare de atitudine, însă acest lucru nu s-a întîmplat. Cu toate acestea, în ciuda atitudinii recalcitrante din partea lui T.A, Curtea a constatat că, întreprinderea măsurilor directe nu au fost realizate în mod corespunzător de către autorități, deși faptele solicitau acțiuni mai ferme din partea acestora.

Este adevărat că autoritatea tutelară a încercat să împace părinții, astfel încât mama îşi putea vedea copilul. Această tentativă a eșuat însă din cauza refuzului tatălui de a merge la conciliere în data de 15 noiembrie 2012. Autoritatea tutelară nu și-a reînnoit eforturile în această direcție, astfel încît vizitele făcute la domiciliul lui T.A au avut un singur scop de a se asigura că copilul locuieşte în condiții bune. Curtea observă că, de fiecare dată, autoritatea tutelară are un rol consultativ și de supraveghere, fiind lipsită de orice putere de intervenție directă.

În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile naționale ar fi trebuit să ia măsuri mai directe și corespunzătoare, în scopul de a pregăti și organiza restabilirea contactului dintre reclamantă și fiul ei. Implicarea efectivă a organelor naţionale era de-o importanţă majoră, deoarece copilul avea doar cinci luni când mama sa a fost lipsită de orice contact cu el.

Cu toate acestea, situația nu s-a schimbat nici după 19 februarie 2013, când Curtea de Apel a decis, printr-o hotărâre interlocutorie, să-i fie stabili dreptul irevocabil de domiciliu al copilului la reclamantă până la judecarea cauzei în fond.

La 19 aprilie 2013, Judecătoria Buiucani a dispus căutarea tatălui, iar Curtea a admis că o astfel de măsură a fost rezonabilă și necesară pentru ca T.A să nu se eschiveze de la executarea obligaţiei. Tot aici s-a observat că, în ciuda reticenței de cooperare din partea lui T.A, instanțele de judecată nu au dispus prezentarea sa forțată în fața executorului judecătoresc. În plus, Curtea a pus la îndoială eficacitatea acţiunilor de căutare, deoarece nu s-a demonstrat că demersul adresat de către executorul judecătoresc instanței, prin care a solicitat să pătrundă cu forța în reședința permanentă a lui T.A, ar fi fost admis. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, deşi autoritățile știau, cel puțin începînd cu 24 ianuarie 2013, în ce spital era adus copilul în mod regulat pentru consultaţii, acestea nu au întreprins nici o măsură să-l găsească.

În ceea ce privește procedurile penale pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești din 05 iunie 2013, Curtea a constatat că urmărirea penală a fost inițiată la solicitarea reclamantei, și nu de executorului judecătoresc, așa cum ar fi trebuit să fie în mod firesc. În plus, nu a fost întreprinsă nici o acțiune care l-ar fi forțat pe T.A să se conformeze cu hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 19 februarie 2013.

Curtea a constatat în cele din urmă că hotărârile judecătorești din 19 noiembrie 2013 și 21 mai 2014 nu au contribuit la evoluția situației, reclamanta fiind în căutarea unei posibilităţi de a-şi vedea fiul. Având în vedere aceste considerente, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au întreprins toate măsurile necesare care puteau fi realizate în mod rezonabil pentru a-i permite reclamantei să aibă un contact regulat cu fiul său. În acest fel, autoritățile naționale au permis distanţarea relației părintești în detrimentul reclamantei, încălcând astfel dreptul la respectarea vieții private şi familiale în conformitate cu articolul 8 din Convenție.

În acelaşi timp, avînd în vedere circumstanţele specifice ale acestui caz şi necesitatea urgentă de a pune capăt încălcării dreptului reclamantei, Curtea în temeiul articolului 46 din Convenţie, a invitat autorităţile naţionale să ia toate măsurile necesare pentru a facilita şi restabili contactele între mamă şi copil, fără a se aduce atingere procedurii privind custodia acestuia. Prin urmare, chiar dacă hotărîrea nu este definitivă, autorităţile naţionale competente sunt obligate să se conformeze în regim de urgenţă prevederilor hotărîrii prin întreprinderea unor măsuri prompte în vederea executării măsurilor de ordin individual, primordială fiind facilitarea şi restabilirea contactului între mamă şi copil.

Decizia CEDO:

Astfel, Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea prevederilor articolului 8 din Convenţie, considerînd că nu este necesar să se examineze separat plîngerea reclamantei, invocate în temeiul articolului 13 din Convenţie.

Costuri şi cheltuieli:

În ceea ce priveşte plata satisfacţiei echitabile, în conformitate cu articolul 41 din Convenţie, avînd în vedere circumstanţele din speţă, Curtea a decis să acorde reclamantei suma de 9 500 euro, cu titlu de prejudiciu moral.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-147681

 întocmit de către:

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă