La data de 2 octombrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărîrea în cauza Misan vs Federaţia Rusă (nr. cererii 4261/04).

Subiectul cererii:

Reclamantul s-a născut în anul 1973 şi a decedat la data de 16 aprilie 2007. În această perioadă a locuit la Vladivostok. După decesul său fiica decedatului intrînd în drepturile reclamantului a invocat în această speţă încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene pentru Drepturlle Omului ( dreptul la respectarea vieţii private şi familiale).

Circumstanţele cauzei:

La o dată nespecificată Procuratura Militară a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului K., un ofițer de marină, fiind suspectat de fals în documente.

La 14 martie 2003, Procurorul interimar al Flotei Marine din Pacific a emis un mandat de percheziţie la domiciliul reclamantului. Persoanele antrenate în organul de urmărire penală nu au prezentat nici o copie a mandatului de percheziţie. Scopul percheziţiei a fost de a căuta “pentru a găsi și ridica obiecte și documente, inclusiv tabele de calcule în ceea ce privește salariul și stikuri de stocare a datelor cu implicarea lui [K.] în activități criminale ". Reclamanta a refuzat să-i lase să intre în locuinţa sa, însă ei au intrat forţat, şi i-au sugerat reclamantei să preadea toate obiectele şi documentele ce prezintă relevanţă în cauza penală împotriva tatălui ei. La astfel de presiune ea a predat paşaportul al tatălui ei în calitate de membru al flotei marine şi a susţinut că nu mai deţine alte documente şi obiecte care i-ar fi aparţinut tatălui. În rezultat colaboratorii organului de urmărire penală au confiscat paşaportul marinarului, o imprimantă şi şase dischete. Percheziţia a luat sfîrşit aproximativ la ora 23.00. La data de 18 martie 2003 reclamanta a depus o plîngere la Judecătoria din Vladivostok, pretinzînd că percheziţia a avut loc ilegal.

Reclamanta a susținut că percheziţia nu a fost efectuată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, fiind efectuată pe timp de noaptea fiind nejustificată, deoarece calculele în ceea ce privește salariul unor ofițeri de marină al navei Argun au fost prezentate instanței de judecată, la o dată anterioară și, prin urmare, ar putea fi găsite în dosarul cauzei.Ea, de asemenea, s-a plâns că aceşti colaboratori au confiscat și lucrurile personale ale soțului ei, inclusiv imprimanta și dischetele personale.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susţinut că tatăl reclamantei a decedat după introducerea cererii fiicei, iar dat fiind faptul că drepturile pretinse că ar fi fost încălcate în prezenta cauză sunt de natură personală şi netransferabilă, moştenitorii nu au interes suficient pentru a justifica examinarea cererii reclamantului în cazul de faţă al tatălui ei.

Un alt argument al Guvernului susținut se referă la depăşirea termenului de 6 luni pentru adresarea la Curtea Europeană deoarece decizia definitivă şi irevocabilă, în prezenta cauză a fost pronunţată la data de 7 iulie 2003, iar reclamantul a depus formularul de cerere la Curte la 15 ianuarie 2004. Conform articolului 35 paragraf 1 din Convenţie calcularea perioadei de 6 luni începînd cu data deciziei interne definitive.

Reclamanta a susținut că percheziţia a fost efectuată pe timp de noapte ceea ce duce la o încălcare a dreptului intern. Ea nu a fost informată cu privire la drepturile sale procedurale, înainte de începerea percheziţiei. Locuind separat de tatăl ei reclamanta a invocat că nu  existat nici un temei să se interpreze că anumite obiecte relevante pentru cauza penală ar putea fi găsite în locuinţa sa. În cele din urmă, reclamanta a contestat afirmația Guvernului că obiectele confiscate în apartamentul ei au fost utilizate pentru condamnarea reclamantului. Ea a susținut, în cele din urmă, că nici unul din obiectele confiscate nu au fost examinate de către instanța de judecată.

Guvernul susţine că reclamanta nu a depus cerere de revizuire împotriva recursului din 7 iulie 2003 astfel, susţine poziţia că reclamanta nu  a epuizat toate căile de atac. La argumentul Guvernului Curtea reiterează că cererea de recurs în cadrul procedurii civile conform legislaţiei ruse a intrat în vigoare între 1 februarie 2003 şi 7 ianuarie 2008 şi nu a existat o cale de atac care ar fi trebuit să fie epuizată.[1] Rezultă că argumentul Guvernului este respins de către Curte. Fiica reclamantului a depus cererea sa la data de 15 ianuarie 2004, perioada de mai puţin de 6 luni din momentul intrării în vigoare a deciziei definitive.

Raţionamentele Curţii:

Curtea reiterează că jurisprudenţa CEDO în general se referă la moralitate, și persoanele apropiate unui reclamant pot avea, astfel, un interes legitim în a se asigura că se face dreptate, chiar și după moartea reclamantului[2]. Atunci când se sugerează moștenitorilor de a continua procedura de aplicarea a formularului de cerere pe numele unei persoane decedate, este important, nu dacă drepturile în cauză pot fi transferate către moștenitori, ci dacă victima îşi exercită dreptul său de a depune cerere individuală în sensul Articolului 34 din Convenție. Rezultă că, în cazul în care un reclamant decedează după depunerea unei cereri la Curte, moștenitorii pot, în principiu, să urmărească procedura din numele său. În comparaţie, situația este diferită în cazul în care o cerere este introdusă de către rudele apropiate după moartea persoanei considerată victima directă a unei presupuse încălcări a Convenției[3].

Curtea a recunoscut deja dreptul rudelor unui reclamant decedat pentru a continua procedura, în cazul unor presupuse încălcări ale dreptului la respectarea vieții private sau de familie, domiciliu sau corespondență[4]. Curtea menţionează că reclamantul din prezenta speţă a decedat după depunerea cererii sale. Soţia şi fiica care era minoră la momentul decesului tatălui şi-a manifestat voinţa de a continua cu procedura de examinare a cererii. În concluzie Curtea consideră că soţia reclamantului şi fiica au un interes legitim de a supraveghea procedura în locul reclamantului.

Având în vedere că percheziţia a fost autorizată de către un procuror, în conformitate cu dreptul intern în vigoare la momentul faptelor, pentru a descoperi dovezi care ar fi utile într-un dosar penal împotriva tatălui reclamantei, Curtea constată că a existat o bază legală în dreptul intern și a fost urmărit scopul legitim de prevenire a criminalității. Totodată, Curtea ia în calcul argumentul reclamantei că percheziţia efectuată pe timp de noapte este ilegală. Cu toate acestea, nu consideră necesar de a stabili dacă simplul fapt – efectuarea percheziţiei pe timp de noapte este, în sine, suficientă pentru a submina legalitatea acţiunii. În schimb, Curtea va examina acest moment sub aspectul dacă ingerința a fost "necesară într-o societate democratică".

De asemenea, Curtea reiterează făcînd referire la jurisprudența sa constantă, potrivit căreia obiectul și scopul articolului 35 § 1 din Convenție - calcularea perioadei de șase luni curge de la data comunicării hotărârii motivate în scris, indiferent dacă această hotărâre a fost sau nu pronunțată anterior pe cale orală.

Astfel, reclamantul a depus cererea sa la Curte la 15 ianuarie 2004, adică într-o perioadă de mai puțin de șase luni de la data comunicării hotărârii. Prin urmare, el a respectat regula de șase luni. Obiecția Guvernului este respinsă de către Înalta Curte.

Curtea a statuat, în mod constant, că statele contractante pot reglementa în legislaţia naţională modalităţile de recurgere la percheziții și confiscări, în scopul de a obține dovezi concrete cu privire la unele infracțiuni. Curtea trebuie să evalueze dacă motivele invocate pentru a justifica astfel de măsuri au fost "relevante" și "suficiente" și dacă principiul proporționalității a fost respectat.În ceea ce privește acest ultim aspect, Curtea trebuie să se asigure mai întâi că legislația și practica în cauză acordă persoanelor fizice garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor din partea colaboratorilor organelor de urmărire penală.În al doilea rând, Curtea trebuie să ţină cont de circumstanțele particulare ale fiecărui caz, pentru a stabili dacă, în cazul din speță, ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit. Curtea a luat în considerare stabilirea acestui ultim aspect şi a inclus gravitatea infracțiunii prin prisma efectuării percheziţiei, modul și condițiile în conformitate cu care a fost emis ordinal, în special dacă mandatul a fost bazat pe o suspiciune rezonabilă[5].

Revenind acum la circumstanţele cauzei, Curtea observă că reclamanta nu a fost nici acuzată, nici suspectată de vreo infracțiune sau activități ilegale.Percheziţia în casa ei a fost efectuată în legătură cu dosarul penal intentat împotriva tatălui.Curtea constată că nici una dintre părți nu a prezentat o copie a mandatului de percheziţie.Astfel, Curtea consideră că este în imposibilitate de a verifica dacă mandatul a fost bazat pe o suspiciune rezonabilă şi că obiectele au fost de importanță pentru cauza penală împotriva reclamantului.Prin urmare, omisiunea de a depune o copie a mandatului face dificil de a demonstra aprecierea de către Curte, dacă motivele invocate pentru justificarea percheziţiei au fost "relevante" și "suficiente".

În cazul dat Curtea îşi pune problema dacă au existat motive "suficiente" şi "relevante" pentru a justifica percheziția făcută la domiciliul reclamantei, avînd în vedere că bunurile confiscate nu au fost niciodată examinate de o instanţă de judecată la nivel naţional. În cazul Smirnov împotriva Rusiei, Curtea a constatat că, din cauza lipsei unei cerințe de autorizare prealabilă, dreptul intern al Rusiei la momentul faptelor nu acordă persoanelor fizice garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor (a se vedea cazul Smirnov).

În cazul de față, controlul judiciar a fost limitat la etapa verificării dacă percheziţia și confiscarea a fost dispusă de un procuror competent.Instanțele naționale nu au evaluat dacă procurorul a avut "suficiente" și "relevante" motive pentru a emite un mandat de percheziție, în ceea ce privește domiciliul reclamanteişi ordonanţa de percheziție a indicat scopul de căutare, şi anume de a găsi "tabele de calcule în ceea ce privește salariul altor ofițeri ai navei Argun".Curtea constată că această parte a mandatului a fost suficient de specifică.Cu toate acestea, mandatul a permis colaboratorilor de anchetă pentru a căuta "obiecte și documente ... și alte stickuri de stocare a datelor din care ar rezulta implicarea tatălui reclamantei în activități criminale".Curtea consideră că ordonanţa a fost formulată în termeni generali care le-a dat puterea de apreciere nelimitată în a determina care elemente și documente urmau să fie confiscate.

Într-adevăr, durata excesivă a mandatului a fost reflectată în modul în care acesta a fost executat. Obiectele confiscate nu au fost cele care aparțin doar tatălui reclamantei, dar a inclus şi imprimanta și dischete personale. Este semnificativ faptul că, în cursul examinării cauzei instanțele judecătorești naționale nu au dat nici o relevanță elementelor confiscate de la reclamantă referitor la cauza penală împotriva tatălui ei. 

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că percheziția la locul apartamentului unde locuia reclamanta – nefiind suspectată de nici o infracțiune penală, doar avînd calitatea de rudă a unui suspect într-un caz penal - a fost efectuată fără motive relevante și suficiente și în lipsa unor garanții care să limiteze impactul măsurii în limite rezonabile. Această acţiune, prin urmare, nu a fost "necesară într-o societate democratică".

În consecință, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Decizia CEDO:

Înalta Curte a hotărît în unanimitate că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei Europene pentru drepturile omului.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea obligă statul Federaţia Rusă să achite reclamantei suma de 7500 euro cu titlu de prejudiciu moral şi 750 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Hotărîrea în original poate fi accestă la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-146704

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă