La 17 iulie 2014, CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza Svinarenko şi Slyadnev vs Federaţia Rusă (cererile nr.32541/08 şi 43441/08 ).

Subiectul cererii:

Reclamanții, Aleksandru Svinarenko și Valentin Slyadnev, sunt cetățeni ruși, care s-au născut în 1968 și, respectiv, 1970. Dl Svinarenko îşi ispăşeşte în prezent pedeapsa cu închisoare în regiunea Murmansk. Dl Slyadnev locuiește în orașul Sinegorye în zona Yagodninski din regiunea Magadan (Federaţia Rusă).

La originea cauzei se află două cereri depuse la data de 5 mai și, respectiv, 2 iulie 2008 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În hotărîrea CEDO din 11 decembrie 2012, Curtea a examinat ambele cereri concomitent, le-a declarat parțial admisibile și a hotărît, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 3 și a articolului 6 § 1 din Convenţie. Ulterior, la solicitarea Guvernului, cazul a fost transmis spre examinare la Marea Cameră.

Bazîndu-se pe articolul 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante), reclamanții s-au plîns în faţa Înaltei Curţi de faptul că au fost izolaţi într-o cușcă de metal în sala de judecată în timpul procesului – ceea ce reprezintă o practică standard în Rusia aplicată oricărui suspect sau acuzat la arestarea preventivă. De asemenea, ei s-au plâns, în baza articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil), de durata excesivă a procedurii penale împotriva lor.

Circumstanţele cauzei:

În 2002, și respectiv, 2003, reclamanţii au fost acuzați de mai multe infracțiuni, printre care tîlhării şi infracţiuni comise în cadrul unei grupări criminale conduse de o altă persoană. Dl Svinarenko a fost arestat, în timp ce dl Slyadnev îşi ispăşea pedeapsa privativă de libertate după pronunţarea unei sentinței de condamnare într-un alt caz. La scurt timp după eliberarea condiționată înainte de termen, a fost arestat în baza unor noi acuzații.

În iunie 2004, după prima examinare a cauzei de către judecătoria regiunii Magadan, ambii învinuiţi au fost achitaţi şi eliberaţi de sub arest. În decembrie 2004, Curtea Supremă a FR a casat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei în special în legătură cu faptul că unii dintre juraţi nu au comunicat informații despre cazierul judiciar al membrilor familiei lor, deși erau obligați să prezinte astfel de informații părților și instanței la data respectivă; şi în legătură cu lipsa recapitulării de către preşedintele completului a informaţiei necesare cu privire la probe. În cadrul rejudecării, şedinţele de judecată au fost amînate de cîteva ori în special din cauza împosibilităţii participării juraţilor la proces. În decembrie 2005, ambii reclamanţi au fost arestaţi. În decembrie 2006, dl Svinarenko a fost achitat iar dl Slyadnev a fost condamnat pentru extorcare şi samovolnicie cu aplicarea violenţei. În iunie 2007, Curtea Supremă a casat această hotărâre și a trimis cauza la rejudecare. Dl Svinarenko a fost arestat în luna august 2007, în legătură cu o altă cauză penală.

Şi al treilea proces, de asemenea, a fost amînat de mai multe ori, din cauza că pe parcursul mai multor audieri numărul de jurați era insuficient. În martie 2009, dl Svinarenko a fost achitat pe toate capetele de acuzare care i-au fost înaintate, iar dl Slyadnev, care a fost deținut în arest preventiv continuu din decembrie 2005, a fost condamnat de „samovolnicie cu utilizarea violenței” şi achitat pe celelalte capete de acuzare.

Pe parcursul şedinţelor de judecată, reclamanții au fost plasaţi într-o cușcă de metal – cu mărimea de 1,5 lăţime şi 2,5 m lungime. Gărzile înarmate la fel au rămas lângă cușcă.

După achitarea sa, Dl Svinarenko a înaintat o acțiune de compensare împotriva statului pentru prejudiciul material şi moral suferit ca rezultat al urmăririi penale. În octombrie 2009, i-au fost achitate despăgubiri pentru prejudiciul material iar în martie 2010, pentru prejudiciul moral.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că obiectul din metal în formă de "grilă" a fost folosit pentru prima dată în timpul procesului notoriu a criminalului în serie A. Chikatilo în 1992, în scopul de a-l proteja de rudele victimelor.

Obiectele de metal au fost introduse în sălile de judecată din Rusia în 1994, în conformitate cu o dispoziţie comună din 3 februarie 1993 emisă de către Ministerul Justiției, Curtea Supremă și Ministerul de Interne al Federației Ruse, ca răspuns la un val de crime în urma destrămării Uniunii Sovietice și a reorganizării a sistemului de stat. Scopul aplicării acestei măsuri a fost de a preveni situaţiile de atacare a ofițerilor de escortă, judecătorilor, martorilor și victimelor în cadrul procedurilor penale, deoarece numărul unor astfel de incidente crescuse, precum și de a proteja vizitatorii în sălile de judecată.

Guvernul a susținut că reclamanții din prezenta cauză au fost ținuţi într-o cușcă în sala de judecată, în interesul siguranței publice și în strictă conformitate cu legislația internă. Nu a fost prezentată nici o dovada că starea lor de sănătate a fost precară sau a fost nevoie de asistență medicală constantă în timpul audierilor. Reclamanții nu au fost personalități bine-cunoscute ale căror apariție în sala de judecată în spatele unei „bariere de securitate” ar fi putut afecta grav reputația lor. Mai mult decât atât, martorii și victimele au refuzat să ia parte la audierile din teama de răzbunare a reclamanților.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a examinat plîngerea în temeiul articolului 3, doar cu referire la cel de-al treilea proces împotriva solicitanților. Reclamanţii nu s-au plîns în faţa instanțelor naționale, avînd în vedere că izolarea într-o cușcă de metal în sala de judecată reprezintă o practică standard în Rusia, fapt ce presupune că nu au existat căi de atac legale pentru ca această cauză să fie epuizată la nivel național. Prin urmare Curtea a constatat că reclamanţii trebuiau să depună plîngerile în termen de cel mult șase luni de la momentul în care situația în privinţa căreia s-au plîns a încetat să mai existe. Prin depunerea cererii lor, în 2008, au respectat regula de șase luni numai cu privire la cel de-al treilea proces.

Plasarea inculpaților în cuști de metal pe parcursul procedurii penale în fața instanței reprezintă o practică standard în mai multe state, care anterior au fost parte a Uniunii Sovietice, unii dintre ei au abandonat această practică în ultimii ani, în special Armenia și Georgia. În Rusia, recurgerea la cuștile de metal în sălile de judecată a fost introdusă în 1994 şi a rămas o practică aprobată. Curtea a notat că această practică a fost reglementată printr-un ordin ministerial nepublicat, care în sine reprezintă o situaţie problematică, având în vedere importanța fundamentală a statului de drept într-o societate democratică, care presupune accesibilitate la normele juridice.

În ultimii ani, Curtea a examinat o serie de cazuri referitoare la utilizarea cuștilor de metal în sala de judecată și a constatat o încălcare a articolului 3 din acest punct de vedere, motiv pentru care un astfel de tratament nu a fost justificat din considerente de securitate, având în vedere circumstanțele cazului respectiv, cum ar fi personalitatea reclamanților, acuzațiile aduse împotriva lor, dosarele lor penale sau comportamentul lor.

În cazul de față, Marea Cameră a remarcat argumentul Guvernului cu privire la faptul că recurgerea la cușca din metal a fost justificată pentru a asigura condiții corespunzătoare pentru buna desfășurare a procesului, având în vedere natura violentă a crimelor de care au fost acuzați reclamanții, în special, presiunea pe care ar fi putut-o manifesta asupra victimelor și martorilor. Cu toate că ordinea și securitatea în sala de judecată au fost indispensabile pentru buna desfăşurare a procesului, Curtea a subliniat că mijloacele alese pentru a asigura o astfel de ordine și securitate nu trebuiau să implice măsuri de constrângere care, în virtutea nivelului de severitate, le-ar încadra în domeniul de aplicare a articolului 3, unde se interzice în termeni absoluți tortura, pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, pentru care nu există nici o justificare.

În ceea ce privește dacă a fost atins „nivelul minim de severitate” pentru încadrarea măsurii în cadrul domeniul de aplicare al articolului 3, Curtea a observat că reclamanții au fost judecați de către o instanţă, cu un număr mare de martori şi audieri publice. Curtea a considerat că expunerea reclamanților la ochii publicului într-o cușcă ar fi subminat din imaginea lor și ar fi trezit în ei sentimente de umilire, neajutorare, teamă, neliniște și inferioritate. Ei au fost supuşi la acest tratament pe parcursul întregului proces care a durat mai mult de un an, cu mai multe audieri ce au avut loc aproape în fiecare lună. În plus, solicitanții ar fi putut avea temeri justificate, în mod obiectiv, că expunerea lor într-o cușcă în timpul audierilor au creat judecătorilor o imagine negativă asupra lor ca fiind persoane periculoase, astfel subminând prezumția de nevinovăție. Curtea nu a constatat nici un argument convingător care să ateste că deținerea unui inculpat într-o cușcă în timpul unui proces ar fi un mijloc necesar de imobilizare a acestuia din punct de vedere fizic, ce ar manifesta un comportament agitat sau agresiv prevenind evadarea lui, sau să-l protejeze împotriva agresiunii din exterior. Prin urmare, această practică ar putea fi înțeleasă doar ca un mijloc inuman și degradant.

În acest context, Curtea a constatat că reclamanții au fost supuși unei suferinţe de o intensitate care a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție în timpul unui proces și că, prin urmare, izolarea acestora într-o cușcă a atins „nivelul minim de severitate” pentru a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 3. Curtea a considerat că utilizarea cuștilor în acest context n-ar putea fi vreodată justificată în temeiul articolul 3, contrar a ceea ce a încercat Guvernul să demonstreze. În plus, Curtea a menţionat că amenințarea securității invocată de către Guvern a fost nefondată.

Curtea a reiterat că respectarea demnităţii umane este esenţială prin prisma Convenției iar obiectul și scopul Convenției ca instrument de protecție a fiinţelor umane face ca prevederile sale să fie interpretate și aplicate astfel încât să facă garanțiile sale practice și eficiente. Curtea a constatat că deținerea unei persoane într-o cușcă de metal în timpul unui proces constituie, în sine, un comportament degradant, incompatibil cu standardele de comportament civilizat care caracterizează o societate democratică - o ofensă adusă la adresa demnității umane contrară articolului 3. Curtea a concluzionat că privarea de libertate a reclamanților într-o cușcă de metal în sala de judecată reprezintă un tratament degradant, astfel în acest caz a avut loc o încălcare a articolului 3.

Cu privire la pretențiile formulate în temeiul articolului 6 § 1 în ceea ce privește durata procedurilor penale împotriva reclamanților - care a durat șase ani și zece luni, în cazul domnului Svinarenko, și șase ani și jumătate, în cazul domnului Slyadnev - Curtea nu a constatat nici un motiv să ia o altă poziţie decît cea a Camerei. În acest caz, au existat întârzieri semnificative datorate statului în perioada în care cazul a fost pendinte în fața instanței de judecată pentru a doua și a treia oară. În această perioadă reclamanții au fost arestați preventiv, lucru care ar fi trebuit să facă instanțele - să examineze asemenea situaţii cu promptitudine. Ţinând seama de complexitatea cauzei și de dificultățile cu care instanța de judecată se confruntă, Curtea a subliniat că statul a rămas responsabil pentru eficiența sistemului său de justiție. Curtea a concluzionat că durata procedurii penale nu a fost rezonabilă, astfel încît a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.

Decizia CEDO:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărît în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante ) și o încălcare a articolului 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Costuri şi cheltuieli:

Primul reclamant a pretins 78,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral și 2.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, iar al doilea reclamant a pretins EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral și 2.000.000 de ruble rusești (RUB), adică aproximativ 44.000 de euro cu titlu de prejudiciul material, de asemenea a pretins 317476 RUB  pentru reprezentarea juridică a acestuia în cadrul procedurii penale interne împotriva lui. Ambii reclamanți au susținut, de asemenea, un total de 600.000 RUB pentru costurile de reprezentare în justiție în fața Marii Camere.

Curtea notează că pretențiile reclamanților cu titlu de prejudiciu material trebuiau să fie în concordanţă cu durata procedurilor penale împotriva lor, care s-a constatat că a depăşi termenul rezonabil, cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției. Cu toate acestea, având în vedere cererile prezentate de reclamanți, Curtea nu poate susţine ce venituri ar fi putut primi aceştia dacă erau angajaţi, pe parcursul procedurii împotriva lor. Prin urmare, nu a fost identificată nici o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și a respins aceste pretenții.

Curtea a hotărît să acorde reclamanţilor suma de 10.000 EUR pentru fiecare solicitant, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral şi 2.000 EUR pentru primul reclamant și 4.000 EUR pentru al doilea reclamant, plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamanți, cu titlu de costuri și cheltuieli;

Judecătorii Guido Raimondi, Linos-Alexandre Sicilianos, George Nicolaou, Helen Keller şi Johannes Silvis au prezentat opinii separate.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-145817

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă