În data de 15 decembrie 2016, Colegiul Curţii Supreme de Justiţie compus din judecătorii Iulia Sârcu (Preşedinte), Iuliana Oprea, Galina Stratulat, Ala Cobăneanu, Maria Ghervas, Mariana Pitic, Dumitru Mardari, Sveatoslav Moldovan şi Ion Druţă a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul Penal, în cadrul dosarului nr. 3-10/2016 (Domnica Manole vs. CSM).

Textul excepţiei este următorul:

La 24 mai 2016, în adresa Consiliului Superior al Magistraturii a parvenit  sesizarea Procurorului General interimar, Eduard Harunjen, prin care s-a solicitat acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a  judecătorului Curţii de Apel Chişinău, doamna Domnica Manole.

În susţinerea acestei sesizări, Procurorul General interimar a menţionat că, la 23 mai 2016, în Registrul nr. 1 de evidenţă a cererilor şi comunicărilor despre infracţiuni al Procuraturii Generale, a fost înregistrată sesizarea privind pretinsele acţiuni ilicite, comise de către judecătorul Curţii de Apel Chişinău – Domnica Manole, la examinarea unei pricini civile, exprimate prin pronunţarea cu bună-ştiinţă de către un judecător a unei hotărîri contrare legii.

Procurorul General interimar a susţinut că, la 4 aprilie 2016, Grupul de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional s-a adresat cu o cerere de chemare în judecată împotriva Comisiei Electorale Centrale, solicitând anularea Hotărîrii nr. 4608 din 30 martie 2016 cu privire la rezultatele verificării listelor de subscripţie prezentate de Grupul de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional şi obligarea Comisiei Electorale Centrale să adopte o hotărîre cu privire la iniţierea referendumului republican constituţional.

Prin hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 14 aprilie 2016, judecătorul Domnica Manole a dispus anularea Hotărîrii Comisiei Electorale Centrale nr. 4608 din 30 martie 2016 cu privire la rezultatele verificării listelor de subscripţie prezentate de Grupul de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional şi a obligat Comisia Electorală Centrală să adopte o hotărîre cu privire la iniţierea referendumului republican constituţional pentru revizuirea Constituţiei Republicii Moldova.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din 22 aprilie 2016, a fost admis recursul declarat de Comisia Electorală Centrală, s-a casat hotărîrea Curţii de Apel Chişinău din 14 aprilie 2016 şi s-a pronunţat o nouă hotărîre, prin care s-a respins cererea de chemare în judecată depusă de Grupul de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional privind anularea Hotărîrii Comisiei Electorale Centrale nr. 4608 din 30 martie 2016 cu privire la rezultatele verificării listelor de subscripţie prezentate de Grupul de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional şi obligarea Comisiei Electorale Centrale de a adopta o hotărâre cu privire la iniţierea referendumului republican constituţional.

În această sesizare, s-a făcut trimitere la faptul că, la judecarea recursului, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a constatat interpretarea eronată de către prima instanţă a normelor legale şi aplicarea de către instanţa inferioară a unei legi abrogate şi depăşirea limitelor împuternicirilor date acesteia prin interpretarea Constituţiei şi obligarea recurentului de a adopta un act.

În temeiul circumstanţelor respective, Procurorul General interimar a indicat asupra existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea de către judecătorul Curţii de Apel Chişinău, doamna Domnica Manole, a infracţiunii prevăzute de articolul 307 alin. (1) din Codul penal, adică pronunţarea cu bună-ştiinţă a unei hotărîri contrare legii.

Prin hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 369/17 din 31 mai 2016, s-a admis sesizarea Procurorului General Interimar şi s-a dat acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a judecătorului Curţii de Apel Chişinău, doamna Domnica Manole.

La 13 iunie 2016, doamna Domnica Manole a depus cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, solicitînd anularea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii nr. 368/17 şi 369/17 din 31 mai 2016.

Prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată din oficiu şi are ca obiect dispoziţiile articolului 307 („Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii”) din Codul penal. Prin Hotărârea nr. 369/17 din 31 mai 2016 cu privire la o sesizare a Procurorului General interimar, Consiliul Superior al Magistraturii şi-a dat acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a dnei Domnica Manole, judecătoare a Curţii de Apel Chişinău, dată fiind „pronunţarea cu bună-ştiinţă de către aceasta a unei hotărâri contrare legii”. Declararea legalităţii sau a ilegalităţii Hotărârii contestate a Consiliului Superior al Magistraturii în cauza în care este ridicată prezenta excepţie va depinde de caracterul constituţional sau neconstituţional al dispoziţiilor articolului 307 din Codul penal, pentru că Hotărârea îi limitează judecătoarei Domnica Manole anumite drepturi, prin invocarea acestui articol. Există o legătură de cauzalitate directă între constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui articol de lege şi soluţia care va fi pronunţată de către Colegiul Curţii Supreme de Justiţie în această speţă.

Articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova incriminează pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii sau, cum mai este denumită această faptă, pervertirea justiţiei. Comiterea ei se pedepseşte cu amendă sau cu închisoare de până la cinci ani. În varianta sa agravată, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

Colegiul Curţii Supreme de Justiţie consideră că existenţa acestei infracţiuni în Codul penal al Republicii Moldova contravine articolelor 6, 22 şi 116 alin. (1) din Constituţie. Aceste articole garantează principiul separaţiei puterilor în stat, neretroactivitatea legii penale şi, respectiv, principiul independenţei judecătorilor.

Ideile de bază generale fixate în actele internaţionale relevante pentru prezenta sesizare prevăd următoarele:

Interpretarea dreptului, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către judecători în soluţionarea cazurilor din faţa lor nu trebuie să atragă răspunderea lor penală, cu excepţia situaţiilor în care există rea-intenţie. Atunci când nu-şi exercită funcţiile judiciare, judecătorii pot răspunde civil, penal şi contravenţional, ca orice alt cetăţean. (Recomandarea Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei CM/Rec(2010)12, paragrafele 68 şi 71);

Judecătorii care comit, în desfăşurarea funcţiei lor, o infracţiune (e.g. luarea de mită) nu pot beneficia de imunitate în cazul unui proces penal ordinar (Opinia nr. 3 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei, paragraful 52);

Judecătorii trebuie să se bucure de imunitate personală în cazul proceselor civile privind despăgubirile materiale pentru actele incorecte sau omisiunile din exerciţiul funcţiei lor judiciare (Principiile de bază referitoare la independenţa judiciarului, adoptate la cel de-al şaptelea congres al Naţiunilor Unite privind prevenirea comiterii de infracţiuni şi tratamentul infractorilor, ţinut la Milano, 26 august-6 septembrie 1985 şi aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985, paragraful 16);

Magistraţii (judecătorii, procurorii şi ofiţerii de investigaţie) nu ar trebui să beneficieze de imunitate generală [...]. Potrivit standardelor generale, aceştia au nevoie, cu siguranţă, de protecţie în faţa proceselor civile pentru actele întocmite cu bună-credinţă în realizarea funcţiilor lor. Totuşi, ei nu ar trebui să beneficieze de o imunitate generală care să-i protejeze de urmărirea penală pentru comiterea de acte penale pentru care trebuie să răspundă în faţa tribunalelor.” (Comisia de la Veneţia, Memorandum – Reforma sistemului judiciar din Bulgaria: concluzii, CDL - AD(2003)012, paragraful 15, sub. a; a se vedea şi Opinia comună referitoare la proiectul de amendare a legii privind activitatea şi statutul judecătorului şi a altor acte legislative din Ucraina, CDL-AD(2011)033, paragraful 39; Opinia cu referire la proiectul Legii privind judecătorii şi procurorii din Turcia, CDL-AD(2011)004, paragraful 88; Opinia referitoare la Legea CLI din 2011 privind Curtea Constituţională a Ungariei – CDL-AD(2012)009, paragraful 14);

[Deşi punctele 3 şi 4 fac referire la imunitatea în cazul proceselor civile, ele sunt relevante şi pentru procesele penale intentate judecătorilor pentru actele întocmite cu bună-credinţă în realizarea funcţiilor lor, în baza argumentului logic a fortiori.]

Este incontestabil faptul că judecătorii trebuie protejaţi de influenţele externe inoportune. În acest sens, ei trebuie să se bucure de o imunitate funcţională (şi numai funcţională), o imunitate faţă de urmărirea actelor întocmite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia comiterii unei infracţiuni cu intenţie (e.g. luarea de mită) (Comisia de la Veneţia, Raport privind independenţa sistemului judiciar, Partea I: Independenţa judecătorilor, CDL-AD(2010)004, paragraful 61);

Imunitatea judecătorilor în faţa răspunderii este o condiţie necesară a independenţei lor, atunci când exercită activităţi judiciare (Grupul de state împotriva corupţiei, Imunităţile oficialilor publici ca posibile obstacole în lupta contra corupţiei, în Lecţii învăţate din cele trei Runde de Evaluare (2000-2010) – Articole tematice, p. 43).

I. Deşi nu putem vorbi despre o opinie unanimă în rândul organizaţiilor internaţionale în privinţa caracterului inoportun al infracţiunii de pervertire a justiţiei comise de către judecători, remarcăm, în general, existenţa unui consens european negativ. Din câte cunoaştem, această infracţiune nu există în legislaţiile penale ale statelor din Uniunea Europeană, cu excepţia Germaniei.

Codul penal german o defineşte, la articolul 339, după cum urmează:

„Un judecător, un alt funcţionar public sau un arbitru care se face vinovat, în cursul gestionării sau soluţionării unei chestiuni juridice, de pervertirea bunului mers al justiţiei în beneficiul său sau în detrimentul unei părţi, va fi sancţionat cu o pedeapsă privativă de libertate de la unu la cinci ani.”

Infracţiunea de pervertire a justiţiei din Codul penal german presupune existenţa unei încălcări fundamentale în procesul de administrare a justiţiei, care poate fi constatată numai acolo unde există intenţie, precum şi consecinţe grave. Unii jurişti menționează că această infracțiune a stat la baza tragerii la răspundere, după unificarea celor două Germanii, a judecătorilor care au abuzat în mod manifest, în timpul regimului Partidului Unic din Republica Democrată Germană, de funcţia lor judiciară, situaţie care a condus la grave încălcări ale drepturilor omului, ca de exemplu condamnările la pedeapsa capitală şi admiterea probelor obţinute prin aplicarea torturii (a se vedea Anja Seibert-Fohr, Judicial Independence in Germany, p. 495, în Judicial Independence in Transition, ed. Anja Seibert-Fohr, Heidelberg: Springer, 2012). Statisticile denotă caducitatea acestei instituţii juridice penale în cazul judecătorilor care au pervertit justiţia după 1990 (a se vedea M. Hoenigs, Der Straftatbestand der Rechtsbeugung: Ein normativer Antagonismus zum Verfassungsprinzip der richterlichen Unabhängigkeit, KritV 303, 2009, pp. 304-305).

În aceeaşi ordine de idei, profesorul de la Yale şi fostul judecător al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei Dieter Grimm susţine următoarele (Constituţii, curţi constituţionale şi intepretarea constituţională la interfaţa dintre drept şi politică, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 3/2016, p. 100, trad. Oana Ştefănescu şi Lucian Bojin):

„Comportamentele grave precum corupţia pot fi, desigur, interzise şi incriminate ca infracţiuni. Dar experienţa demonstrează că este greu să lupţi împotriva corupţiei din sistemul judiciar atunci când corupţia este obişnuită printre politicieni şi societate. Aceasta pare să constituie o problemă serioasă în democraţiile noi. În acelaşi sens, este justificată şi incriminarea pervertirii justiţiei. Însă nu este uşor de distins între pervertirea justiţiei şi interpretarea greşită sau discutabilă a legii. Din acest motiv, condamnările pentru comiterea de pervertire a justiţiei sunt rare.” (a se vedea S. Ziemann, Case-Reports-Judge Schill Case (BGHSt 47, 105, 4 sept. 2001), în R.A. Miller & P.C. Zumbansen (eds.), Annual of German & European Law, vol. 458, nr. 1, 2003).

Revenind la argumentul consensului european negativ, Colegiul Curţii Supreme de Justiţie consideră incidentă obligaţia statului Republica Moldova de a-şi îmbunătăţi legitimitatea politică, adică obligaţia sa de a se ralia la bunele practici europene. Autorităţile Republicii Moldova şi-ar spori legitimitatea politică dacă ar promova o ordine juridică efectivă inspirată de valorile europene, care ar împiedica degradarea democraţiei sale şi a preeminenţei dreptului prin contracararea unei ameninţări la adresa separaţiei puterilor şi a independenţei reale a judecătorilor.

II. În afară de argumentul consensului european negativ, Colegiul Curţii Supreme de Justiţie subliniază riscul aşa-numitului efect de răcire (chilling effect) în situaţiile în care au loc derogări „generoase” de la principiul imunităţii funcţionale a judecătorilor. Acest risc se manifestă în special prin descurajarea judecătorului de a pronunţa o hotărâre conform propriei lui convingeri, de frica urmăririi sale penale în baza articolului 307 din Codul penal. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Hotărârea nr. 22 din 5 septembrie 2013, paragraful 54 că „Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească”.

În acest sens, trebuie avută în vedere situaţia delicată a judecătorilor din Republica Moldova (a se vedea Comisia Internaţională a Juriştilor, Reformând judiciarul din Moldova: perspective şi provocări, Geneva (2013), p. 39). Şi Comisia de la Veneţia a subliniat în Raportul ei privind independenţa judiciarului faptul că judecătorii dintr-un număr de state din estul Europei se află într-o poziţie dezavantajată, în special în relaţie cu procurorii (a se vedea Raportul privind standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar: Partea a II-a - Procuratura (CDL-AD(2010)040), Secţiunea I: Pericolele competenţelor excesive ale procuraturii pentru independenţa judiciarului). Acest fapt a fost reconfirmat prin Opinia amicus curiae a Comisiei privind imunitatea judecătorilor pentru Curtea Constituţională a Republicii Moldova nr. 698/2012 din 11 martie 2013. Adesea, judecătorii nici nu pun la îndoială rechizitoriile înaintate de către procuror, fapt care conduce la pronunţarea unui număr mare de condamnări. Comisia de la Veneţia atenţionează că judecătorii trebuie să depăşească această „simpatie pentru procurori”, prin consolidarea imunităţii lor funcţionale şi, deci, a independenţei lor, garantată de articolul 116 alin. (1) din Constituţie.

Imunitatea funcţională îi protejează pe judecători împotriva influenţelor grupurilor politice, a provocărilor, a represaliilor sau presiunilor externe (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 20 din 23 iunie 2015, paragraful 43). De fapt, imunitatea funcţională asigură stabilizarea administrării justiţiei prin limitarea posibilităţii de exercitare a influenţei factorilor din afara acestui proces. Mecanismul constituie o garanţie a separaţiei judiciarului de celelalte puteri. Mai mult, scopul lui este să protejeze integritatea judecătorilor în faţa unei eventuale răzbunări din partea persoanelor care au fost judecate contrar aşteptărilor lor.

Potrivit paragrafului 15 al Hotărârii Tribunalului Constituţional al Poloniei din 28 noiembrie 2007 privind procedura derogării de la imunitatea judiciară (OTK ZU 2007, nr. 10A, item 129), importanţa imunităţii judecătoreşti este una remarcabilă în statele în care democraţia şi mecanismele concepute pentru separarea puterilor nu au fost consolidate încă. Independenţa judecătorilor poate exista şi fără nevoia instituirii imunităţii lor în statele cu o democraţie matură, care înţeleg şi aplică ireproşabil principiul separaţiei puterilor şi care dau dovadă de o înaltă cultură juridică şi politică, de vreme ce aceşti factori diminuează riscul politic al abuzului faţă de judecători, date fiind soluţiile pronunţate de către aceştia în anumite hotărâri.

III. În acelaşi spirit, Colegiul Curţii Supreme de Justiţie observă, de exemplu, că dacă o sentinţă atacată cu apel este casată de către instanţa superioară, judecătorul care a pronunţat sentinţa poate fi urmărit şi condamnat în baza articolului 307 din Codul penal. Alineatul (1) al acestui articol prevede ca element material al infracţiunii pronunţarea unei hotărîri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii cu bună-ştiinţă de către judecător. Este greu să se imagineze un judecător care pronunţă o sentinţă altfel decât cu „bună-ştiinţă”. Totuşi, termenul poate fi aplicat în mod imprevizibil. Prin urmare, judecătorii ale căror sentinţe au fost casate de instanţele superioare după verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora, adică judecătorii care au greşit în interpretarea legii, pot fi sancţionaţi penal. Această soluţie conduce la situaţia în care sistemul judiciar din Republica Moldova ar putea rămâne fără o parte a judecătorilor săi, întrucât, de multe ori, adevărul judiciar nu este unul singur. Prin urmare, Colegiul Curţii Supreme de Justiţie sugerează o posibilă încălcare a cerinţei calităţii legii penale în discuţie, care decurge din articolul 22 din Constituţie. Practic, discreţia Procurorului General, care solicită acceptul pentru începerea urmăririi penale, cea a Consiliului Superior al Magistraturii, care îşi dă acceptul în acest sens, şi cea a judecătorilor care decid încălcarea articolului 307 din Codul penal de către colegii lor judecători nu este una clar delimitată şi poate conduce la soluţii arbitrarii, fapt inadmisibil în lumina articolului 22 din Constituţie şi a obligaţiilor pe care le are Republica Moldova în baza articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Legea penală trebuie să indice întinderea oricărei asemenea discreţii conferite autorităţilor competente şi maniera exerciţiului ei cu o suficientă claritate pentru a-i acorda persoanei protecţia adecvată împotriva ingerinţelor arbitrare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie (a se vedea, de exemplu, principiile enumerate în Vasiliauskas v. Lituania [MC], 20 octombrie 2015, §§ 153-161).

IV. În mod cert, judecătorii, ca orice alte persoane, trebuie pedepsiţi pentru infracţiunile pe care le comit, fie că provoacă un accident atunci când se află în stare de ebrietate, fie că iau mită pentru pronunţarea unor hotărâri favorabile mituitorului. Nicio faptă penală nu trebuie să fie protejată de imunitate în faţa răspunderii. Însă această afirmaţie generală trebuie detaliată atunci când normele penale sunt formulate prea vag, cum ar fi „pronunţarea cu bună-ştiinţă a unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii (a se vedea Opinia Comisiei de la Veneţia privind Legea răspunderii disciplinare şi a urmăririi disciplinare în cazul judecătorilor de drept comun din Georgia (CDL - AD(2007)009)). Judecătorii nu trebuie să fie inhibaţi de faptul că, după exercitarea funcţiei lor judiciare, s-ar putea să se găsească cineva care nu acceptă interpretările pe care le-au dat aceştia şi care ar face uz de articolul 307 din Codul penal.

În concluzie, având în vedere argumentul consensului european negativ, argumentul efectului de răcire şi argumentul neîndeplinirii condiţiei calităţii legii de articolul 307 din Codul penal, judecătorii trebuie să se bucure de o imunitate funcţională, adică de imunitate faţă de urmărirea penală doar în cazul actelor legale efectuate în exerciţiul funcţiei lor. În această privinţă, corupţia pasivă, traficul de influenţă şi alte infracţiuni similare nu pot fi considerate acte comise în exerciţiul legal al funcţiei judiciare. Din aceste motive, Colegiul Curţii Supremă de Justiţie consideră că articolul 307 din Codul penal trebuie declarat neconstituţional, pentru că este contrar articolelor 6, 22 şi 116 alin. (1) din Constituţie.