Furdui v. Republica Moldova – nr. 4859/12

Hotărârea din 22.10.2024 [Secţia a II-a]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

Dreptul la respectarea bunurilor

Imposibilitatea de a intra în posesia bunului sau a unei despăgubiri echivalente acestuia, în pofida existenței unei hotărâri judecătorești favorabile – încălcare

Pe 11 ianuarie 2012, reclamantul, dl Valentin Furdui a invocat în fața Curții încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, întrucât decizia Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011, pronunțată în cadrul celui de-al doilea set de proceduri judiciare, a adus atingere principiului securității raporturilor juridice și că nu a fost suficient motivată. De asemenea, el susține că a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și articolul 13 din Convenție din cauza adoptării acestei decizii și a imposibilității de a-și apăra drepturile patrimoniale.

În fapt:

PRIMUL SET DE PROCEDURI JUDICIARE

În 2002, reclamantul a dobândit un apartament prin încheierea unui contract de înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață, iar dreptul său de proprietate asupra acestui bun a fost înscris în Registrul bunurilor imobile. În 2007, proprietara inițială, G., a intentat o acțiune de rezoluțiune a contractului, invocând nerespectarea de către reclamant a obligațiilor contractuale.

La 13 martie 2008, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată. La 10 septembrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul declarat de G., a casat hotărârea primei instanțe și a emis o nouă hotărâre prin care a fost admisă acțiunea lui G., iar acțiunea reclamantului a fost respinsă. Primul set de proceduri judiciare s-a încheiat prin decizia Curții Supreme de Justiție din 6 mai 2009, care a casat integral decizia Curții de Apel și a menținut hotărârea primei instanțe.

Între timp, pe 3 decembrie 2008, când hotărârea Curții de Apel era în vigoare, G. înstrăinase apartamentul cu condiția întreținerii pe viață unui terț, R. La 9 decembrie 2008, dreptul de proprietate al lui R. fusese înscris în Registrul bunurilor imobile.

La 25 iulie 2009, G. a decedat.

AL DOILEA SET DE PROCEDURI JUDICIARE

Ulterior, reclamantul a intentat o acțiune împotriva lui R., solicitând anularea celui de-al doilea contract de înstrăinare. El invoca în special calitatea sa de proprietar dobândită în temeiul contractului din 2002 și confirmată prin decizia Curții Supreme de Justiție din 6 mai 2009.

La 21 aprilie 2010, prima instanță a respins această acțiune ca nefondată, motivând că decizia Curții de Apel Chișinău din 10 septembrie 2008 era executorie și că, între data pronunțării acestei decizii și cea a casării de către Curtea Supremă de Justiție la 6 mai 2009, G. avea dreptul să dispună de apartament.

La 1 decembrie 2010, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul declarat de reclamant, a casat hotărârea primei instanțe și a declarat nulă cea de-a doua tranzacție din cauza relei-credințe a părților care au încheiat-o și a lipsei unei baze legale.

Printr-o decizie din 13 iulie 2011, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel și a menținut hotărârea primei instanțe.

La 11 decembrie 2017, R. a vândut apartamentul unor terți și, a doua zi, dreptul lor de proprietate asupra acestui bun a fost înregistrat în Registrul bunurilor imobile.

REDESCHIDEREA CELUI DE-AL DOILEA SET DE PROCEDURI JUDICIARE

După comunicarea prezentei cereri, la 18 decembrie 2019, Agentul Guvernamental a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011. El susținea că, această decizie priva reclamantul de beneficiile și efectele juridice ale deciziei Curții Supreme de Justiție din 6 mai 2009, favorabilă acestuia. De asemenea, Agentul Guvernamental a solicitat acordarea unei satisfacții echitabile reclamantului în cuantum de 205000 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 10640 euro (EUR) conform cursului de schimb în vigoare la acea vreme) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea apartamentului în cauză, 1500 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 10850 MDL (aproximativ 540 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli de reprezentare în fața Curții.

La 21 octombrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire și a constatat încălcarea drepturilor reclamantului garantate de articolul 6§1 și 13 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a casat decizia CSJ din 13 iulie 2011 și a reținut cauza pentru examinarea recursului declarat de către R. împotriva deciziei din 1 decembrie 2010 a Curții de Apel Chișinău. Instanța supremă i-a acordat reclamantului sumele solicitate de Agentul Guvernamental pentru prejudiciu moral și cheltuieli de judecată.

Printr-o decizie din 16 decembrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de R. și a menținut decizia Curții de Apel Chișinău din 1 decembrie 2010.

În drept:

Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție:

Guvernul a susținut că, în urma redeschiderii celui de-al doilea set de proceduri, reclamantul a obținut câștig de cauză în litigiul împotriva lui R., și că reclamantul ar fi trebuit să inițieze un nou proces împotriva lui R. pentru a intra efectiv în posesia apartamentului sau pentru a primi o compensație.

Reclamantul a răspuns că argumentul Guvernului nu era bazat nici pe o normă legală specifică, nici pe o jurisprudență națională relevantă. În plus, acesta a furnizat un extras din Registrul bunurilor imobile potrivit căruia apartamentul a fost vândut de R. unor terți, prezumați a fi de bună-credință și că o acțiune în revendicare a apartamentului ar fi sortită eșecului.

Curtea a reamintit că, potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de atac interne și că aceste căi de atac trebuie să se refere la încălcările reclamate, să fie disponibile și adecvate. De asemenea, a subliniat că este de datoria Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că remediul era unul eficient și disponibil atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibil, era capabil să ofere reclamantului o reparație pentru plângerile sale și avea perspective rezonabile de succes (Molla Sali c. Greciei [MC], nr. 20452/14, § 89, 19 decembrie 2018). În mod normal, epuizarea remediilor interne este evaluată la data la care cererea este depusă la Curte. Cu toate acestea, această regulă face obiectul unor excepții care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze [Baumann c. Franței, nr. 33592/96, § 47, 22 mai 2001, și Brusco v. Italia (dec.), nr. 69789/01, ECHR 2001-IX].

În speță, Curtea a reținut că Guvernul nu a indicat temeiul legal al remediului propus și nici nu a oferit vreun exemplu de jurisprudență națională în sprijinul susținerilor sale. În plus, Curtea a constatat că apartamentul a fost vândut de R. unor terți și, în lumina informațiilor care i-au fost furnizate, nu a putut concluziona că o acțiune a reclamantului împotriva lui R. în vederea revendicării bunului în litigiu, astfel cum a fost propusă de Guvern, ar fi avut vreo șansă de succes. De asemenea, în lipsa precizărilor privind temeiul legal al unei eventuale acțiuni a reclamantului cu privire la repararea prejudiciului material suferit, Curtea nu a putut să speculeze dacă o astfel de acțiune ar fi avut sau nu șanse rezonabile de succes. În aceste condiții, Curtea a considerat că Guvernul nu a reușit să demonstreze eficacitatea remediilor propuse.

Având în vedere redeschiderea celui de-al doilea set de proceduri în prezenta cauză, Curtea consideră că este necesar să examineze în continuare chestiunea dacă reclamantul mai poate pretinde că este „victimă” a pretinsei încălcări (Buzadji c. Republica Moldova [MC], nr. 23755/07, § 70, 5 iulie 2016). Făcând referire la jurisprudența sa constantă, de exemplu, hotărârea Gauvin-Fournis și Silliau c. Franței (nr. 21424/16 și 45728/17, § 78, 7 septembrie 2023), Curtea a reamintit că statutul de „victimă” al unui reclamant poate depinde și de cuantumul despăgubirii care, după caz, i-a fost acordat la nivel național (Kurić și alții c. Sloveniei [MC], nr. 26828/06, § 262, CEDO 2012 (extrase)).

În speță, Curtea a constatat că, în decizia sa din 21 octombrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a recunoscut încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în ceea ce-l privește pe reclamant ca urmare a adoptării deciziei Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011. Totuși, Curtea a observat că suma acordată cu titlu de daune morale este sub ceea ce ea însăși ar fi acordat pentru o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Gospodăria țărănească Chiper Terenti Grigore c. Republica Moldova, nr. 71130/13, § 46, 2 iunie 2020, și AsDAC c. Republica Moldova, nr. 47384/07, § 60, 8 decembrie 2020). Ea a subliniat în special că redeschiderea celui de-al doilea set de proceduri judiciare nu i-a permis reclamantului, în stadiul actual al dosarului, nici să intre în posesia apartamentului în pofida nulității tranzacției de vânzare a apartamentului către R., nici să obțină despăgubiri dat fiind imposibilitatea de a beneficia și de a dispune de acest bun. Curtea a constatat că plângerea reclamantului în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se referea tocmai la imposibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate asupra apartamentului. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că reclamantul nu a obținut o despăgubire adecvată și suficientă pentru încălcarea de care s-a plâns în fața sa. Prin urmare, el putea în continuare să pretindă a fi victimă a încălcării invocate.

Referitor la fondul plângerii, Curtea a observat că nu este contestat de părți faptul că dreptul de proprietate asupra apartamentului, dobândit de reclamant în 2002 și confirmat ulterior printr-o decizie definitivă, constituia un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, s-a constatat că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost comisă de către privați (persoane fizice). Curtea a reamintit că o astfel de încălcare naște pentru stat obligația pozitivă de a garanta că dreptul de proprietate este suficient protejat de lege și că există remedii adecvate care permit victimei să-și revendice drepturile, inclusiv, după caz, să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit (Kotov c. Rusiei [MC], nr. 54522/00, § 113, 3 aprilie 2012). Statul are obligația de a prevedea o procedură judiciară care oferă garanțiile procedurale necesare și permite astfel instanțelor naționale să soluționeze eficient și echitabil orice litigiu între privați.

Curtea a constatat că, prin hotărârea sa de a redeschide ce-l de-al doilea set de proceduri judiciare, însăși  Curtea Supremă de Justiție a recunoscut că decizia sa din 13 iulie 2011 a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

De fapt, Curtea a observat că, prin inițierea celui de-al doilea set de proceduri judiciare, reclamantul a încercat să-și revendice drepturile asupra apartamentului, dar dreptul său de proprietate a fost anulat prin decizia Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011, care a recunoscut validitatea celei de-a doua tranzacții. În urma acestei decizii, au coexistat două titluri de proprietate asupra apartamentului în cauză, cel al reclamantului și cel al celui de-al doilea cumpărător, R., iar acesta din urmă a păstrat folosința bunului și înregistrarea dreptului său de proprietate în Registrul bunurilor imobile. Astfel, reclamantul a fost privat de apartament și, în plus, nu a primit nicio despăgubire (Preda și alții c. României, nr. 9584/02 și 7 altele, §§ 40-41 și 146-48, 29 aprilie 2014, unde, de asemenea, s-a discutat despre existența mai multor titluri de proprietate pentru același imobil).

Cert este că, după redeschiderea celui de-al doilea set de proceduri judiciare, reclamantul a câștigat litigiul împotriva lui R., iar a doua tranzacție a fost anulată. Totuși, efectele acestei anulări au fost foarte limitate în practică, deoarece apartamentul fusese între timp vândut de către R. unor terți. Așa cum a subliniat reclamantul, aceștia ar fi putut invoca buna lor credință în cadrul unui eventual nou litigiu privind dreptul de proprietate asupra apartamentului (Nikolay Kostadinov c. Bulgariei, nr. 21743/15, §§ 62-63, 8 noiembrie 2022).

De asemenea, Curtea a reamintit concluzia sa conform căreia nu a putut stabili existența unor remedii efective în dreptul național care să-i permită reclamantului să obțină fie folosința bunului, fie o despăgubire.

În lumina celor de mai sus, Curtea a concluzionat că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a se asigura că bunul reclamantului era efectiv protejat prin utilizarea remediilor adecvate puse la dispoziția acestuia (Nikolay Kostadinov, menționat mai sus, § 74, și in contrario, Antonopoulou c. Greciei (dec.), nr. 46505/19, §§ 82-84, 19 ianuarie 2021).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 și 13 din Convenție:

Având în vedere faptele din speță, argumentele părților și concluziile la care a ajuns în ceea ce privește articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că a soluționat principalele probleme juridice ridicate în cauză și că nu este necesar să examineze separat admisibilitatea și fondul plângerilor rămase (Wałęsa c. Poloniei, nr. 50849/21, § 307, 23 noiembrie 2023, și cazurile citate acolo).

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 10180 EUR cu titlu de prejudiciu material, 1500 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 200 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Furdui v. Republica Moldova de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova". 

Direcția Drepturile Omului și Cooperare Externă