La 7 aprilie 2015, Curtea Europeană a pronunţat hotărârea în cauza Veretco vs Republica Moldova (cererea nr.679/13).

Subiectul cererii:

Reclamantul, Fiodor Veretco, s-a născut în 1963 și locuiește în localitatea Seliște.

Reclamantul Veretco s-a plâns în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de încălcarea drepturilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocând:

articolul 3 - condițiile de detenție neadecvate din Penitenciarul nr.13 și lipsa asistenței medicale;

 articolul 5§1 - detenție ilegală;

articolului 5 § 4 – lipsa de  acces la probele în baza cărora instanțele au adoptat deciziile sale;

articolului  5 § 3 și §4 - lipsa unor motive suficiente și relevante în respingerea habeas corpus în virtutea stării de sănătate și neaudierea medicului în instanța de recurs;

articolului 5 § 5 - încălcarea dreptului la compensație.

Circumstanţele cauzei:

La 28 noiembrie 2012, reclamantul a fost arestat de către organele de poliție, fiind acuzat de trafic de persoane minore.

La 30 noiembrie 2012, procuratura a înaintat un demers privind eliberarea unui mandat de arest în privința reclamantului, pe motiv că acesta poate să se eschiveze de la urmărirea penală şi ar putea influența investigația, de asemenea, ar putea comite alte infracțiuni.

Instanța de judecată a eliberat mandat de arest în privința reclamantului pentru un termen de 30 de zile.

Reclamantul a contestat şi a argumentat inter alia decizia de eliberare a mandatului de arest, invocând nerespectarea normelor art.177¹ Cod de procedură penală a RM (CPP) în partea ce ţine de lipsa motivelor ce ar justifica arestarea sa și ignorarea de către instanța de judecată a măsurilor preventive non-privative de libertate. De asemenea, a invocat nerespectarea dispoziţiilor art.308 din CPP, argumentând că, contrar acestor prevederi, instanța a refuzat să-i ofere reprezentantului său accesul la alte materiale din dosar în afară de cererea procurorului, și, în general, nu a examinat solicitarea avocatului cu privire la accesul la materialele din dosar.

La 06 decembrie 2012, Curtea de Apel Chişinău a respins contestația reclamantului, fără a se pronunţa cu privire la argumentele invocate de către acesta.

La 26 decembrie 2012, Judecătoria Centru a prelungit durata arestului reclamantului pentru un termen de 30 de zile, în baza aceloraşi motive.

La 11 ianuarie 2013, instanța de recurs a respins contestația reclamantului, fără a se pronunţa asupra argumentelor invocate de către acesta.

La 22 ianuarie 2013, procuratura a solicitat prelungirea duratei arestării reclamantului. Instanța de judecată a respins demersul procuraturii și a dispus eliberarea reclamantului sub control judiciar.

În perioada 28 noiembrie – 05 decembrie 2012, reclamantul a fost deținut în IDP a Comisariatului General de Poliție,  ulterior a fost transferat în Penitenciarul nr. 13, unde a fost deținut până la 24 ianuarie 2013.

Potrivit fișei medicale prezentate de către reclamant, la 01 octombrie 2012 acesta a fost diagnosticat cu traumă toracică, 2 coaste rupte și contuzie a umărului drept, urmare a unei căderi la locul de muncă. La 23 octombrie 2012, acesta a fost diagnosticat cu bronhopneumonie post-traumatică, fractură a coastei, condiție sub-febrilă, dureri în piept, etc. Doctorii i-au recomandat reclamantului să stea în pat, cu aplicarea pansamentelor și a tratamentului antibiotic contra pneumoniei.

În cadrul ședinței de judecată din 30 noiembrie 2012, doctorul A. a confirmat diagnoza pneumoniei și a reiterat necesitatea tratamentului, iar reclamantul a invocat că are dureri și nu poate dormi din cauza coastelor rupte, etc.

În ședința din 26 decembrie 2012, reclamantul a pretins că nu a fost vizitat de medic pe durata detenției sale.

La 22 decembrie 2012, avocatul reclamantului s-a plâns procuraturii despre condițiile de detenție nesatisfăcătoare din Penitenciarul nr. 13 și de lipsa asistenței medicale.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a contestat diagnosticul de pneumonie al reclamantului și a citat constatările Judecătoriei Centru din 26 decembrie 2012, care a respins dosarele medicale prezentate de reclamant ca fiind necorespunzătoare articolului 94 din Codul de procedură penală.

Guvernul a prezentat Curții un raport de examinare medicală întocmit la intrarea reclamantului în IDP la 29 noiembrie 2012, potrivit căreia reclamantul s-a plâns de dureri la brațul drept și a spus că are nevoie de medicamente de două ori pe zi pentru ameliorarea durerii. Potrivit examenului medical reclamantul a raportat un episod de tuberculoză în 2010 și nici un traumatism recent sau alte leziuni.

Guvernul a susținut că reclamantul nu s-a plâns niciodată de starea lui de sănătate, nu a prezentat nici o concluzie medicală, nu a solicitat niciodată asistență medicală, și a afirmat că, în timpul detenției, starea sa generală de sănătate a fost satisfăcătoare.

Raţionamentele CEDO:

Cu privire la plângerea reclamantului privind condiţiile de detenţie în Penitenciarul nr.13, Curtea a menţionat că, în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției, depunerea unei cereri trebuie să se realizeze în termen de șase luni de la epuizarea ultimei căi “de atac”, prevăzute în statul pârât, sau, în cazul în care nu există astfel de căi de atac, de la data luării măsurii pe care solicitantul o contestă, sau de când a făcut cunoştinţă cu aceasta[1]. Prin urmare, orice plângere privind detenția reclamantului în Penitenciarul nr. 13 ar fi trebuit să fie depusă la Curte în termen de șase luni din data în care solicitantul a părăsit închisoarea și, prin urmare, nu mai este supus pretinsei încălcări[2]. Cu toate acestea, reclamantul a depus plângerea la opt luni după eliberarea sa. Rezultă că această parte a plângerii a fost depusă tardiv și a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 și 4 din Convenție.

Totodată, Curtea a reiterat dreptul tuturor deținuților la condiții de detenție compatibile cu respectul demnităţii umană, astfel încât modul și metoda de executare a măsurii să nu-i supună la suferință sau dureri de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent în detenție și că, având în vedere cerințele practice din închisoare, sănătatea și bunăstarea sunt asigurate în mod corespunzător, printre altele şi acordarea asistenței medicale necesare[3].

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 3 din Convenție, în partea ce ţine de lipsa asistenţei medicale pe durata detenţiei, notând că reclamantul a prezentat fișa medicală în care se indica faptul, că înainte de arestare cu o lună, reclamantul a fost diagnosticat cu pneumonie, coaste rupte, contuzia braţului, fiind prescris tratament medical cu antibiotice, şi aceste documente au fost prezentate instanțelor judecătorești naționale.

La 30 noiembrie 2012, doctorul A. a confirmat în instanță diagnoza reclamantului, iar la 26 decembrie 2012, reclamantul a făcut referire la fișele medicale respective și la concluziilemedicale. Instanța de judecată nu s-a referit la declarațiiledoctorului, date anterior. Iar instanța de recurs a menținut concluzia respectivă și a refuzat audierea doctorului.

Curtea a precizat că Guvernul nu a prezentat nici o dovadă pentru a demonstra neveridicitatea concluziilor doctorului A. Faptul că aceeași instanță a refuzat să accepte concluziile respective, nu înseamnă că au stabilit o concluzie medicală diferită în privința stării sănătății reclamantului. În lipsa unei concluzii medicale contradictorii, Curtea nu a găsit motiv să pună la îndoială veridicitatea diagnozei reclamantului şi tratamentului cu antibiotice.

În continuare, Curtea a indicat că, pe durata detenției, doctorii s-au limitat doar la verificarea reclamantului de tuberculoză și sifilis, dar nu există dovezi că i s-au administrat antibiotice sau a un alt tratament.

Curtea a observat că reclamantul suferea de pneumonie, stare care în lipsa unui tratament adecvat poate pune în pericol viața persoanei, din cauza riscului de acumulare a lichidului în plămâni. În aceste circumstanțe, lipsa unei asistențe medicale prompte și calificate a determinat tratamentul inuman și degradant în privinţa acestuia.

În ceea ce privește pretinsa violare a articolului 5 § 1 din Convenție - detenție ilegală, Curtea a declarat acest capăt de cerere ca vădit inadmisibil, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În cazul unei persoane a cărei detenție cade sub incidența articolului 5 § 1 (c), este necesară o audiere. Având în vedere impactul dramatic al privării de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, procedurile efectuate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției ar trebui, în principiu, să se realizeze în condițiile unei anchete cu respectarea cerințelor de bază ale unui proces echitabil[4].

Egalitatea armelor nu este asigurată dacă unui avocat i se refuză accesul la documentele din dosar, care sunt esențiale pentru o contestare eficientă a legalității, în sensul Convenției, a detenției clientului său[5]. Conceptul de legalitate a detenției nu se limitează la respectarea cerințelor procedurale prevăzute în legislația națională, ci se referă, de asemenea, la caracterul rezonabil al prezumţiei pe care se bazează arestarea, legitimitatea scopului urmărit prin arestare și justificarea detenției. Curtea recunoaște necesitatea desfăşurării urmăririi penale într-un mod eficient, ceea ce poate sugera că unele din informațiile colectate să fie ținute secrete, pentru a preveni falsificarea probelor și subminarea cursului justiției. Cu toate acestea, acest scop legitim nu poate fi urmărit în detrimentul restricțiilor substanțiale asupra dreptului la apărare[6] .

Curtea a menţionat că, în conformitate cu procesul-verbal al ședinței din 30 noiembrie 2012, avocatul reclamantului a solicitat în mod explicit accesul la o parte din dosarul penal, prezentat de procuror în instanța de judecată, pentru a decide cu privire la cererea de detenție. Instanța a respins cererea avocatului reclamantului. Potrivit procesului-verbal al ședinței din 26 decembrie 2012, instanța de judecată nici măcar nu s-a pronunțat asupra cererii avocatului. În recursurile sale, reclamantul a solicitat accesul la aceeași parte a dosarului, dar fără nici un rezultat. Curtea a notat că nu au existat motive din partea instanţelor naţionale pentru a reţine această informație și că reclamantul nu a putut să conteste în mod corespunzător motivele arestării sale. În consecinţă, principiul „egalității armelor”, în sensul articolului 5 din Convenție, nu a fost respectat în cazul de față. Curtea reiterează că o instanță care examinează un recurs împotriva detenției trebuie să asigure garanțiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii și trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părți, procuror și persoana deținută. Astfel, Curtea a constatat, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției

De asemenea, Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 5 § 5 din Convenție, deoarece legislația relevantă nu a oferit un remediu reclamantului, pe motiv că nu exista o achitare definitivă a reclamantului pe toate capetele de acuzare, iar Guvernul nu a prezentat nici un argument în contradictoriu în acest sens.

Decizia CEDO:

Curtea Europeană a hotărât, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 3 şi a articolelor 5 § 4 şi 5§ 5 din Convenţie.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a solicitat 20000 de Euro cu titlu de prejudiciu moral și 4500 de Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea i-a acordat reclamantului 9800 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 650 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-153472 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă