La data de 19 martie 2015, Curtea Europeană a pronunţat hotărârea în cauza Corbet şi alţii vs Franţa(cererile nr.7494/11; 7493/11; 7989/11).

Subiectul cererii:

Reclamanții, Yves Leonzi, Jean-Charles Corbet și Christian Paris, sunt trei cetățeni francezi născuţi în 1957, 1952, 1954și locuiesc în Boulogne-Billancourt, Boursonne și respectiv în La Varenne, Saint-Hilaire.

Cazul se referă la urmărirea penală și condamnarea reclamanților pentru delapidarea activelor de la Compania aeriană Air Liberté, înainte ca aceasta să fie supusă lichidării obligatorii.

Bazându-se pe articolul 6 § 1 și 6 § 2 (dreptul la un proces echitabil şi dreptul de a fi prezumat nevinovat) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reclamanţii s-au plâns cu privire la încălcarea drepturilor la tăcere și de a nu se incrimina, de a fi prezumaţi nevinovaţi și dreptul la apărare, susținând că Raportul cu privire la situaţia companiei Air Liberté efectuat de către Comisia Parlamentară a fost transmis Procuraturii, şi a servit drept bază pentru urmărirea penală a reclamanţilor. Dl Corbet s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 (dreptul la libertate și la siguranță), cu privire la detenţia sa de la 22 iulie 2003 pînă la 24 iulie 2003 din momentul reținerii şi până la aducerea lui în faţa unui judecător de instrucție.

Circumstanţele cauzei:

Companiile aeriene franceze OMA și Air Liberté au fost parte a Grupului Swissair, care a fost declarat insolvabil în octombrie 2001, iar martie 2002 şi-a încetat activitatea.

La 29 mai 2001, la solicitarea Grupului Swissair, companiile ce formează grupul OMA-Air Liberté au fost înaintate pentru aplicarea procedurii de insolvabilitate. Prin hotărârea Tribunalul Comercial Créteil din 19 iunie 2001, s-a dispus reorganizarea judiciară a  companiilor din grup și a fost elaborat un plan de eliminare a activelor.

HOLCO, o companie creată și administrată de către domnul Corbet cu scopul de a prelua activele la licitaţie, a apelat la Firma de avocatură a domnului Leonzi pentru a coordona activitatea cu diferite firme de avocatură implicate în procesul de licitaţie.

Prin hotărârea Tribunalului Comercial Créteil din 27 iulie 2001 a fost acceptată oferta de preluare parțială a activelor de către compania HOLCO. De asemenea s-a aprobat o tranzacție între Acționarii grupului OMA-Air Liberté (Swissair și Taitbout Antibes BV), și organele implicate în procedura de insolvabilitate, prin care Swissair ar fi achitat o contribuție voluntară financiară de 1320000000 franci francezi - aproximativ 248 milioane de euro (EUR) - pentru finanțarea cheltuielilor de restructurare a grupului, a operațiunilor de afaceri şi preluarea forței de muncă. În scopul de a forţa Swissair să achite cel puțin o parte din sumele datorate companiei HOLCO, dl Corbet a elaborat o strategie care a implicat achiziționarea acțiunilor de la o companie aeriană poloneză (Lot), prin companii terțe înființate în acest scop, în care Swissair avea o contribuţie considerabilă. Dl Paris era ”proprietarul beneficiar” al unei dintre aceste companii, Comansville, înregistrată în Insulele Virgine Britanice, căreia i-a fost achitată suma de755000 euro.

La 17 februarie 2003, Compania Air Liberté aflîndu-se în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile a fost supusă lichidării obligatorii.

La 26 februarie 2003, Procuratura de pe lângă Înalta Instanţă de la Paris a pornit o investigație preliminară cu privire la delapidarea suspectă a activelor din cadrul companiei Air Liberté.

La 18 martie 2003, Adunarea Națională a decis constituirea unei comisii parlamentare de anchetă care să examineze cauzele economice și financiare ale falimentării companiei Air Liberté și să audieze depoziţiile martorilor şi a reclamanţilor,  sub jurământ .

În raportul comisiei din 11 iunie 2003, s-a menţionat că dl Corbet și echipa sa a acumulat venituri importante „în condiţii care ar putea interesa autoritățile judiciare".

Dl Corbet a fost reținut de către organele de poliţie din 22 iulie 2003 până la 24 iulie 2003. Acesta a fost adus în faţa judecătorului de instrucție la 24 iulie 2003. In consecinţă a fost pornită urmărirea penală în ceea ce privește delapidarea activelor companiei. La 8 septembrie 2003, dl Leonzi a fost pus sub urmărire penală, pentru complicitate la fărădelegile menționate anterior. Dl Paris a fost pus sub urmărire penală la 3 decembrie 2003, pentru  delapidarea activelor corporative.

La 25 septembrie 2007, domnul Corbet a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare timp de 18 luni, şi amendat cu 300.000 de euro, cu privarea de dreptul de a deţine funcţii în cadrul companiei timp de cinci ani cu achitarea prejudiciilor provocate.

Dl Leonzi a fost condamnat pentru complicitate la delapidarea activelor corporative și manipulare la trei ani de închisoare, cu suspendare timp de 18 luni, şi amendat cu 300.000 de euro, cu interzicerea profesării în calitate de avocat timp de doi ani cu achitarea prejudiciilor provocate.

Dl Paris a fost recunoscut vinovat și i-a fost aplicată pedeapsa de opt luni cu suspendare.

La 27 februarie 2009 Colegiul penal al Curții de Apel din Paris a menținut hotărârea din 25 septembrie 2007. În special, a respins argumentul invocat de către reclamanții Corbet şi Leonzi cu privire la faptul că utilizarea în cadrul procedurii penale a declarațiilor făcute sub constrângere în cadrul comisiei parlamentare de anchetă a încălcat articolul 6 § 1 din Convenția Europeană. S-a constatat că pe lângă raportul prezentat de către comisia de anchetă, baza urmăririi penale au constituituit-o investigaţiile efectuate de către Echipa fraudă și informațiiimplicată de către unitatea franceză împotriva spălării banilor (Tracfin). A statuat în continuare că reclamanții, care au negat întotdeauna orice implicare în delapidare, nu au pus în discuție declarațiile lor la orice etapă a procedurii. La fel, Curtea de Apel din Paris a menţionat că a avut libertatea de a evalua valoarea probatorie a oricărei declarații, în funcție de circumstanțele în care acestea au fost făcute. La 30 iunie 2010 Curtea de Casație a respins recursul reclamanţilor.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a menţionat în primul rând că reclamanții nu au epuizat căile de atac la nivel naţional în sensul articolului 35 § 1 al Convenției Europene. Referindu-se la articolul 385 din Codul de procedură penală, s-a menţionat că instanțele penale nu au competenţa să constate nulitatea procedurilor care le sunt prezentate de către judecătorul de instrucţie sau organele de investigare: acestea din urmă, de fapt, sunt competente în procedurile care fac obiectul unei informări prealabile. Cu toate acestea, reclamanții au invocat in limine litis în faţa judecătorului instanţei de fond, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a declarațiilor făcute în faţa comisiei parlamentare de anchetă a fost contrară articolului 6 din Convenție.

Potrivit Guvernului, plângerea a fost vădit nefondată. De asemenea a subliniat că comisia parlamentară de anchetă a examinat condițiile de gestiune a companiei Air Lib și utilizarea fondurilor publice de către companie. Comisia nu a fost creată pentru efectuarea investigațiilor cu privire la faptele de natură penală, iar reclamanții nu au fost obligaţi să se auto-incrimineze în fața comisiei.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a menționat în primul rând că, refuzul de a se prezenta în fața unei comisii parlamentare de anchetă pentru a răspunde la întrebări, sub jurământ (cu excepția motivelor de secret profesional), constituie o infracțiune care se pedepsește cu doi ani privaţiune de libertate și o amendă de 7.500 de euro, sancțiuni care au condus la constrângere.

Curtea precizează că folosirea în procedura penală pornită împotriva reclamanților ca urmare a declarațiilor făcute în urma unei astfel de constrângeri, a ridicat o problemă în ceea ce privește respectarea dreptului de a păstra tăcerea și de a nu se incrimina pe ei înșiși. Curtea a considerat că faptul invitării reclamanţilor în fața unei comisii parlamentare şi imposibilitatea acestora de a se baza pe drepturile enunţate pentru a evita răspunsurile la întrebările care i-ar fi putut determina să se incrimineze a reprezentat, în sine, o problemă din punct de vedere al garanţiilor prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenției.

Totodată specifică că ceea ce a contat, a fost utilizarea în procesul penal a declaraţiilor reclamanţilor făcute sub constrângere şi nu faptul că dovezile prezentate în faţa Comisiei, nu au fost auto-incriminatoare. În cazul când declaraţiile ar fi folosite într-un mod care să incrimineze persoanele, aceasta ar constitui clar o încălcare a articolului 6 § 1.

În acelaşi timp Curtea a concretizat că utilizarea probelor obținute prin mijloace interzise de articolul 3 al Convenţiei, afectează corectitudinea procedurilor, numai dacă ar fi avut un impact asupra condamnării sau sentinței. Acest lucru aplicat a fortiori concomitent cu alte probe concludente în afară de o mărturisire obținută prin constrângere, nu înseamnă de fapt încălcarea articolului 3 al Convenţiei.

La fel, Curtea a observat, că procurorul a făcut puține referiri la ancheta parlamentară în raport cu alte elemente de probă colectate prin alte mijloace. În plus, declarațiile făcute de către reclamanţi pe parcursul anchetei parlamentare au fost folosite doar în mod subsidiar, pentru stabilirea situației de fapt a cauzei. Colegiul Penal al Curții de Apel din Paris a constatat, de asemenea, că raportul comisiei parlamentare nu a fost "baza exclusivă pentru urmărirea penală", care a fost, inițiată în rezultatul anchetei efectuate de către echipa fraudă și informații. De asemenea, a luat în considerare faptul că inculpații au negat mereu orice implicare în delapidare, și a adăugat că instanţa de apel a avut libertatea de a evalua valoarea probatorie a oricărei declarații, în funcție de circumstanțele în care acestea au fost făcute. În plus, reclamanţii nu au pretins, că instanța de judecată și-a bazat direct condamnarea sau pedeapsa pe declarații concrete.

Prin urmare, Curtea a statuat că reclamanții nu au stabilit că folosirea declarațiilor acestora în fața comisiei parlamentare de anchetă ar fi avut impact asupra condamnării sau sentinţei acestora, astfel CEDO a respins această parte a acțiunii ca fiind vădit nefondată.

Curtea a decis să examineze din punctul de vedere al articolului 5 § 1 motivul invocat de dl Corbet în temeiul articolului 5 § 3. Detenția dlui Corbet de la 22 iulie 2003 la 24 iulie 2003 a corespuns situaţiei de a se afla în custodia poliției, o măsură prevăzută în special de Codul de procedură penală. Cu toate acestea, guvernul francez a acceptat că detenția dlui Corbet din data de 24 iulie 2003 de la 7:30 până la 14:00 în aceeași zi, timp în care el a fost adus în fața judecătorului de instrucție, nu a avut o bază legală în sensul articolului 5 § 1 al Convenției.

Curtea a stabilit că la momentul evenimentelor, în legislaţia franceză nu au existat norme cu privire la detenție în ce priveşte expirarea perioadei aflării în custodia poliției, până când deținutul este adus în fața unui judecător de instrucţie. Prin urmare, a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1.

Decizia CEDO:

Curtea Europeană a hotărât în unanimitate încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţia Europeană.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul Corbet a susținut că, din cauza procedurilor penale nu a primit nici o remunerare în calitate de administrator al societății HOLCO. În timp ce în 2004 veniturile sale erau de 303179 de euro, acum ele sunt reduse la 43 244 de euro. În consecință acesta a solicitat 2.899.350 de euro, cu titlu de prejudiciu material, suma corespunzătoare diferenței de peste zece ani între valoarea veniturilor în 2004 și cele pe care le percepe astăzi. În continuare, a solicitat 100000 de euro cu titlu de prejudiciul moral.

Curtea a hotărât că Franța trebuie să-i achite domnului Corbet, suma de 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 3.000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-152890 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă