La data de 3 martie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Trofim vs România (cererea nr.1193/08).

Subiectul cererii:

La originea cauzei se află cererea reclamantei  Florica Violeta Trofim împotriva României, care, la 19 decembrie 2007, a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin hotărârea Înaltei Curţi, pronunțată la 30 martie 2010 („hotărârea principală”), s-a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 6 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul adiţional la Convenție, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea reclamantei[1].

În conformitate cu articolul 41 al Convenției, reclamanta a solicitat satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a încălcărilor menționate mai sus.

Având în vedere că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu a fost hotărâtă pentru soluţionare, Curtea a rezervat și a solicitat ca Guvernul și reclamanta să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la acest aspect și, în special, să informeze Curtea cu privire la orice acord ar putea ajunge. Atît reclamanta, cît și Guvernul au prezentat observații.

Circumstanţele cauzei:

La 23 iulie 2013, Curtea a invitat părțile să prezinte observațiile actualizate.

În pretențiile sale actualizate din 23 octombrie 2013, reclamanta a reiterat faptul că ea a încercat să obțină executarea hotărârii din 29 martie 2005 pronunțată de către Judecătoria Constanța, care presupunea intrarea în posesia efectivă a celor patru ha de teren și, de asemenea, emiterea unui titlu de proprietate. Ca alternativă, reclamanta a pretins 5,025,600 euro (EUR) pentru valoarea celor patru ha de teren și a prezentat un raport de expertiză din noiembrie 2008. De asemenea, a pretins 12.500 de euro cu titlu de prejudiciu moral.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de recurs la nivel naţional, deoarece Legea României nr. 165/2013 prevede, în caz de neexecutarea unei hotărâri, un mijloc care să permită obţinerea unei astfel de despăgubiri.

De altfel, au susținut că, în conformitate cu evaluarea terenului din septembrie 2013 prezentată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, valoarea celor patru hectare de teren a fost de 120.000 de euro.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul a susținut că sumele pretinse erau excesive și că constatarea unei încălcări în speță a constituit în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Raţionamentele CEDO:

Curtea nu a acceptat argumentul Guvernului, ca reclamanta, la această etapă a procedurii, în care Curtea s-a pronunţat deja cu privire la fondul cauzei, să solicite aplicarea unui nou remediu prevăzut de Legea nr. 165/2013, în scopul reparării prejudiciilor[2].

De asemenea a menţionat faptul că, în cazul în care s-a constatat deja o încălcare a Convenției într-o altă hotărâre, statul pârât are obligația legală de a pune capăt acestei încălcări și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească pe cât este posibil situația existentă înaintea încălcării[3].

Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat nici o dovadă care să indice faptul că reclamantei i-a fost emis un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu sau că aceasta a primit vreo compensație pentru pierderea proprietății sale.

În consecință, Curtea a considerat că executarea hotărârii din 29 martie 2005 pronunțată de către Judecătoria Constanța, ar plasa reclamanta pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care ea ar fi fost, pînă la constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul adiţional. Prin urmare, statul pârât trebuie să-i permită reclamantei să intre în posesia efectivă a celor patru hectare de teren și să-i ofere un titlu de proprietate asupra terenului. În caz contrar, statul pârât trebuie să-i achite reclamantei suma de 1.600.000 de euro pentru prejudiciu material.

În continuare, Curtea a constatat că ingerința în dreptul reclamantei de a avea acces la o instanță, cu respectarea dreptului de proprietate asupra bunurilor sale, i-au cauzat acesteia un prejudiciu moral. Astfel, Curtea, în baza articolului 41 din Convenție, i-a acordat reclamantei 3.600 euro  cu titlu de prejudiciu moral.

Decizia CEDO:

Curtea a hotărât, în unanimitate, că statul pârât trebuie să se asigure că în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, va avea loc executarea hotărârii din 29 martie 2005 a Judecătoriei Constanța, prin care reclamanta va putea intra în posesia efectivă a terenului menționat în hotărârea judecătorească. În cazul neexecutării hotărârii sus menţionate, statul pârât va trebui să-i achite reclamantei, în termen de trei luni, suma de 1.600.000 de euro (un milion și șase sute mii euro) pentru prejudiciul material, care urmează să fie convertite în valuta națională a statului reclamat.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamanta a pretins 5.000 de euro pentru costuri și cheltuielile suportate în fața instanțelor naţionale și în fața Înaltei Curți. Curtea i-a acordat reclamantei 1795 euro plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli şi 3.600 euro  cu titlu de prejudiciu moral.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-152635

Direcţia pentru Drepturile Omului şi Cooperare Externă