La 10 februarie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Brantom International S.R.L. şi alţii vs Republica Moldova (cererea nr.42572/09).

Subiectul cererii:

Primul reclamant, Brantom International S.R.L., este o societate cu răspundere limitată din Republica Moldova cu sediul în Chișinău. Al doilea reclamant, dl Vladimir Prudscoi, este cetățean al Republicii Moldova născut în 1954 şi care locuiește în Chișinău. Al treilea reclamant, dl Iuri Periev, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1950 și locuiește în Chișinău.

Reclamanții au susținut în faţa Înaltei Curţi că le-au fost încălcate drepturile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și articolului 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, ca urmare a anulării unei hotărâri irevocabile în favoarea lor. De asemenea, au pretins încălcarea dreptului la un recurs efectiv garantat de articolul 13 din Convenție.

Circumstanţele cauzei:

La o data necunoscută, al doilea și al treilea reclamant au cerut autorităților publice locale privatizarea locuinței acestora, imobilul fiind prorprietate publică, situat în centrul Chişinăului. În urma semnării unui contract, la data de 7 februarie 2002, al doilea și al treilea reclamant au devenit proprietarii locuinței. La data de 28 februarie 2002, aceștia au vândut locuința primului reclamant.

La 23 noiembrie 2004, Brantom Internationa S.R.L. a înaintat o acțiune de anulare a deciziei cu privire la privatizarea apartamentului în cauză și a celor două contracte de vînzare-cumpărare.

Prin hotărârea din 4 noiembrie 2005, judecătoria Buiucani a admis acţiunea integral. De asemenea, a constatat că al doilea și al treilea reclamant nu locuiau în apartamentul în cauză, la momentul privatizării.

La 23 februarie 2006, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul primului reclamant și a menținut hotărârea din 4 noiembrie 2005.

Printr-o hotărâre irevocabilă din 13 septembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat deciziile instanțelor ierarhic inferioare și a respins acțiunea primului reclamant. Aceasta a observat, printre altele, că al doilea și al treilea reclamant nu au fost lipsiţi, prin hotărâre judecătorească, de dreptul de a ocupa apartamentul aflat în litigiu. Acest lucru inversează constatările instanțelor ierarhic inferioare în sensul că aceştia nu au locuit în acest apartament și nu au avut dreptul de a-l privatiza. De asemenea, s-a constatat că primul reclamant a fost un cumpărător de bună credință.

La 12 noiembrie 2008, Brantom International S.R.L. a înaintat o cerere de revizuire a cauzei. Prin hotărârea din 25 februarie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire. Intanţa a făcut referire la dovezile prezentate de primul reclamant care au confirmat faptulul că al treilea reclamant a locuit timp de douăzeci de ani la o altă adresă. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că probele, nu au putut fi cunoscute anterior și a considerat că cerințele de la punctul 449 litera b) din Codul de procedură civilă (“revizuirea unei hotărâri judecătorești în condiţiile cînd au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuientului, dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a pricinii”) au fost îndeplinite.

Prin hotărârea din 20 mai 2009, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul primului reclamant împotriva hotărârii Curții de Apel Chișinău la 23 februarie 2006 și a menținut deciziile instanțelor ierarhic inferioare.

Poziţia Guvernului:

La 6 iulie 2011, Guvernul a prezentat o declarație unilaterală în care a admis că reclamanții au fost victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de articolele 6 și 13 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul adiţional și a propus să acorde reclamanților suma de 2.500 de euro (EUR) pentru costuri și daunele suportate, și a solicitat Curţii să radieze cererea în conformitate cu articolul 37 din Convenție.

Reclamanții au respins suma despăgubirilor oferite de către Guvern și au contestat declarația unilaterală.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a respins declarația unilaterală propusă de Guvern și solicitarea radierii cererii de pe rol.

În continuare, Curtea Europeană a menţionat că regula epuizării căilor de atac interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 din Convenția, cere solicitanților să folosească, în primul rând, căile de atac disponibile și suficiente în mod normal în ordinea juridică internă a țărilor lor pentru a le permite să obțină despăgubiri privind încălcarea pe care aceştia o invocă. Aceste remedii ar trebui să existe la un nivel de siguranţă suficient atît în practică, cît şi în teorie, în caz contrar reclamanţii vor fi lipsiţi de accesibilitatea și eficiența necesară[1].

Curtea a notat, de asemenea  că legea moldovenească prevede, în cazul anulării unui contract, o acţiune civilă, prin care părțile trebuie să întoarcă beneficiile de care s-au folosit, şi să revină în starea iniţială înainte de executarea contractului. Curtea notează că primul reclamant nu a demonstrat că procedura de mai sus a fost inadecvată sau ineficientă cu privire la faptele cauzei, sau că anumite circumstanțe speciale l-au scutit de obligația de a le exercita[2].

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Curtea a menţionat că a examinat mai multe speţe care ridică probleme similare cu cea a respectivei cauzei și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul adiţional[3] .

Curtea subliniază că motivul invocat de către Curtea Supremă de Justiţie de a revizui hotărârea sa irevocabilă din 13 septembrie 2006 a fost descoperirea unor înscrisuri care confirmau că al treilea reclamant nu a locuit în clădirea aflată în litigiu. Curtea a observat că acest argument a fost folosit şi în decizia din 4 noiembrie 2005, de către Judecătoria Buiucani și că atunci Curtea Supremă de Justiție a decis să respingă acest argument prin hotărârea sa din 13 septembrie 2006. Luînd in considerare jurisprudența sa și circumstanțele acestei cauze, Curtea a considerat că, în acest caz, procedura de revizuire a fost folosită de către Curtea Supremă de Justiţie într-o manieră incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice[4].

În consecință, a constatat că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul adiţional, pe motivul anulării hotărârii irevocabile din 13 septembrie 2006.

Ţînînd cont de această constatare, Curtea a considerat că nu este necesar să  examineze dacă a existat, în acest caz, o încălcare a articolului 13 al Convenției[5].

Decizia CEDO:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în unanimitate că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul adiţional.

Costuri şi cheltuieli:

Primul reclamant a solicitat 16046 Euro cu titlu de prejudiciu material, 10000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 3000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat primului reclamant suma de 16046 Euro cu titlu de prejudiciu material, 2000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 750 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-151003

 

 

 

 

 

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă