La 13 ianuarie 2015, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Manic vs Lituania (cererea nr.46600/11).

Subiectul cererii:

Reclamantul, Eugeniu Manic, este cetățean al Republicii Moldova și al României, născut în 1971 şi locuieşte în Londra. Cazul se referă la plângerea domnului Manic cu privire la drepturile sale de a contacta cu fiul său în vârstă de șapte ani.

Bazându-se în special pe articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), dl Manic s-a plîns cu privire la pasivitatea autorităților publice lituaniene privind aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Justiție din Anglia, care a stabilit dreptul său de a contacta  cu copilul.

Circumstanţele cauzei:

Din 2005 până în 2008 domnul Manic a locuit în Londra cu V.T., cetățeană a Lituaniei. La 18 septembrie 2007, în acest cuplu s-a născut un copil care a preluat cetățenia Lituaniei. În 2008, mama împreună cu copilul s-au stabilit cu domiciliul permanent în Lituania.

În 2009, Tribunalul Regional din Vilnius a decis că copilul ar trebui să rămână cu mama sa în Lituania, ținând cont de interesul primar al copilului.

În 2010 reclamantul s-a adresat Înaltei Curţi de Justiție din Anglia, care a menţinut decizia Tribunalului Regional din Vilnius.

Mama însă ulterior a refuzat să se conformeze deciziei Înaltei Curți de Justiție din Anglia în ceea ce priveşte stabilirea întrevederilor tatălui cu copilul. Aceasta a înaintat o acţiune în instanţa din Lituania, cu scopul de a limita drepturile de contact ale reclamantului cu copilul.

La 1 martie 2011, Tribunal din Lituania a adoptat o măsură provizorie, prin care s-a dispus ca copilul să nu părăsească teritoriul lituanian, astfel încât tatăl putea merge în Lituania să-și vadă copilul, în prezența autorităților privind protecţia copilului.

Printr-o decizie din 27 aprilie 2011, instanța din Lituania a respins acțiunea înaintată de către executorul judecătoresc lituanian, împotriva mamei, cu privire la refuzul de a executa decizia Înaltei Curţi de Justiţie din Anglia.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de recurs. În ceea ce privește neexecutarea hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie în Lituania, reclamantul, cu toate că a observat că acțiunile executorului judecătoresc au fost insuficiente, ar fi putut să se plângă cu privire la lipsa acestor acțiuni în instanța de judecată, dar nu a făcut acest lucru.

Guvernul a menţionat, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat ca ordinul cu privire la contactul său cu copilul să fie modificat. De la sfârșitul anului 2010 reclamantul nu a încercat niciodată să-şi viziteze fiul în Lituania. Mai mult decât atât, acesta nu l-a vizitat nici după 1 martie 2011, după ce instanța din Lituania - având în vedere hotărârea Înaltei Curţi de Justiţie din Anglia a menţinut dreptul reclamantului  de a contacta cu copilul. Având în vedere faptul că reclamantul nu şi-a vizitat copilul, se poate presupune doar că acestuia i-a fost dificil să respecte ordinul indicat anterior.

Raţionamentele CEDO:

Curtea menţionează că posibilitatea reciprocă a unui părinte și a unui copil de a se bucura de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie iar măsurile naționale care împiedică această posibilitate  reprezintă o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 din Convenție[1].

Mai mult decât atât, chiar dacă obiectul principal al articolului 8 este de a proteja individul împotriva acțiunilor arbitrare ale autorităților publice, acestea reprezintă în acelaşi timp obligații pozitive inerente pentru respectarea vieţii de familie. În ambele contexte, trebuie să se țină seama de echilibrul just între interesele concurente ale individului și ale comunității în ansamblu; în ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere[2].

În ceea ce privește obligația statului de a pune în aplicare măsurile pozitive, Curtea a indicat în repetate rânduri că articolul 8 include dreptul unui părinte de a lua măsuri în vederea stabilirii legăturii cu copilul său care, de altfel, este și o obligație a autorităților naționale de a lua astfel de măsuri[3]. Acest lucru este valabil nu doar în cazurile când copii se află în îngrijirea autorităţilor publice[4], dar, de asemenea, şi în cazurile în care apar conflicte ce ţin de stabilirea locului de trai sau la stabilirea contactului cu copii între părinți și sau alți membri ai familiei copiilor[5].

Obligația autorităților naționale de a lua măsuri pentru a facilita legătura părintelui cu copilul său nu este absolută, deoarece legătura unui părinte cu un copil care locuieşte cu alte persoane poate să nu aibă loc imediat și poate necesita luarea de măsuri pregătitoare în acest sens. Natura și amploarea unor astfel de măsuri va depinde de circumstanțele fiecărui caz, dar înțelegerea și cooperarea tuturor părților implicate va fi întotdeauna un moment important. În timp ce autoritățile naționale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o astfel de cooperare, orice obligație de a aplica constrângerea în acest domeniu trebuie să fie limitată, deoarece este necesar să fie luate în considerare interesele, drepturile și libertățile tuturor persoanelor implicate, îndeosebi interesele și drepturile copilului în temeiul articolului 8 din Convenție. În cazul în care stabilirea legăturii cu părintele ar putea să amenințe aceste interese sau aceste drepturi, este de competența autorităților naționale să găsească un echilibru just între ele[6]. Interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial și poate fi suprascris intereselor părinților, în funcție de natura și gravitatea lor[7]. În acest context, gradul de corespundere a unei astfel de măsuri urmează să fie apreciată în raport cu rapiditatea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copilul și părintele care nu locuiesc împreună[8].

În ceea ce privește cazul de față, Curtea a constatat, de la bun început, faptul că Înalta Curte de Justiţie din Anglia, a stabilit prin hotărârea din 18 iunie 2010, că fiul reclamantului va locui în Lituania, cu mama sa. În consecință, acest caz este diferit de altele, în care Curtea a examinat chestiuni privind copii luaţi de la o jurisdicție la alta, fără un motiv legitim[9]. În aceste condiții, Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980 nu este aplicabilă faptelor din acest caz.

În cursul procedurii judiciare în faţa instanţelor din Lituania, precum și în fața Curții, reclamantul a susținut în mod constant că instanțele lituaniene nu au avut competența de a revizui ordonanța cu privire la stabilirea contactului cu copilul. Curtea în acest caz a susţinut că din moment ce Înalta Curte de Justiţie a recunoscut, că odată ce copilul s-a stabilit definitiv în Lituania pentru o perioadă mai mare de trei luni, jurisdicția asupra problemei drepturilor de contact s-au transferat instanțelor de judecată lituaniene. Prin urmare, Curtea a acceptat că instanțele lituaniene au avut competența de a soluţiona problema cu privire la contactul dintre părinte şi copil.

În opinia reclamantului, eșecul autorităților lituaniene de a acționa cu diligență și corectitudine au dus la situația în care se află acum, și anume la înstrăinarea de fiul său. În acest context, Curtea menţionează că, în timp ce articolul 8 nu conține cerințe procedurale explicite, procesul de luare a deciziilor care să conducă la măsuri de intervenție, trebuie să fie corect pentru a obține respectul cuvenit față de interesele protejate de articolul 8[10]. În consecință, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei și mai ales natura gravă a deciziilor care trebuiau luate, reclamantul a fost implicat suficient în procesul de luare a deciziilor, văzut ca un întreg, în scopul de a asigură protecția intereselor sale necesare. Dacă acest lucru nu s-a produs, aceasta ar reprezenta un eșec privind respectarea vieții sale de familie, pentru că ingerința nu poate fi considerată ca fiind „necesară”, în sensul articolului 8[11].

Curtea consideră că obligațiile autorităților lituaniene "în ceea ce privește drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție, inclusiv datoria de a acționa cu grijă și promptitudine, a intrat în vigoare la 18 octombrie 2010, când autoritățile din Regatul Unit l-au informat pe omologul lor lituanian că V.T. nu a reușit să aducă copilul pentru a se vedea cu reclamantul în luna septembrie. După care reclamantul a luat legătura cu un executor judecătoresc din cartierul în care V.T. și fiul lor locuia. Curtea consideră relevant faptul că într-un interval de timp de trei luni, reclamantul a scris aproximativ 25 de email-uri executorului judecătoresc cu privire la neexecutarea ordinului de contact. Reclamantul a solicitat, de asemenea, ca executorul judecătoresc să-i transmită o copie a normelor privind „reclamațiile și procedurile”, dar nici de data aceasta nu a primit nimic. De asemenea, Curtea a menţionat faptul că, în e-mailurile sale din 2 și 4 noiembrie 2010, reclamantul a transmis executorului judecătoresc informații privind faptul că el a fost dispus să achite costurile de călătorie pentru V.T., ca aceasta să-l aducă pe fiul lor la Londra unde urma să aibă loc vizita programată de Înalta Curte de Justiţie din Anglia pentru perioada 11-18 decembrie 2010. Cu toate acestea, s-a constatat că executorul judecătoresc nu a luat în considerare acest moment, deoarece instanţa judecătorească din Lituania, prin hotărârea sa din 27 aprilie 2011, a stabilit în baza declaraţiei executorului judecătoresc că vizita prevăzută pentru decembrie 2010 nu ar fi avut loc, deoarece reclamantul nu a făcut transferul de bani. Curtea concluzionează astfel că autoritățile lituaniene nu i-au aplicat nici cele mai uşoare sancțiuni lui V.T., astfel au tolerat comportamentul ei necooperant în privinţa nerespectării hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie[12]. Ca urmare, reclamantului i-a fost refuzat dreptul său de a-şi vedea copilul în temeiul articolului 8 din Convenția Europeană.

Un alt moment, pe care reclamantul l-a perceput ca fiind o conspirație împotriva sa, au fost acţiunile instanţei din Lituania care nu a considerat necesar să-l informeze cu privire la audierea programată pentru data de 1 martie 2011, fără a motiva de ce a fost importantă păstrarea secretului și de ce participarea reclamantului în ședință ar fi putut pune copilul în pericol. Prin solicitarea lui V.T. din 13 decembrie 2010, cu modificările din 9 februarie 2011, aceasta a adăugat documente care confirmau potenţiala dorință a reclamantului de a nu întoarce copilul mamei sale. Întrucât reclamantul nu a fost informat cu privire la ședința care urma să aibă loc, acesta nu a fost prezent pentru a comenta fiecare dovadă acuzatoare îndreptată împotriva sa. În acest context, Curtea constată că circumstanțele prezentate de V.T. în susținerea cererii sale pentru aplicarea măsurilor de protecție provizorii nu erau pe deplin întemeiate. Chiar dacă V.T. a declarat că, în iulie 2010, reclamantului i-a fost interzis de a se vedea cu copilul timp de patru zile, aceste informații nu au fost veridice.

Curtea analizează afirmația reclamantului cu privire la avocatul care a fost numit de către statul lituanian să îl asiste în materia de executare a hotărârii judecătorești a Înaltei Curţi de Justiţie, însă care nu a reușit să-i reprezinte interesele în mod corespunzător. Într-adevăr, în e-mailul avocatului din 22 aprilie 2011, reclamantul a fost informat că acesta a trimis deja documentele necesare atât executorului judecătoresc cît și instanței din Lituania, la care a anexat şi scrisoarea din 16 septembrie 2010. Cu toate acestea, în decizia instanței de judecată din Utena din 27 aprilie 2011 nu se conţine nimic cu privire la faptul că avocatul numit de stat a prezentat aceste informaţii instanței de judecată. Dimpotrivă, avocatul numit de stat împreună cu executorul judecătoresc,  s-au adresat doar formal cu această problemă și s-au concentrat asupra vizitei din decembrie 2010, care nu a avut loc, dar nu au făcut nici o mențiune cu privire la vizita din septembrie 2010 pentru care reclamantul a acoperit toate cheltuielile de deplasare. În plus Curtea a observat că, odată ce reclamantul a aflat despre decizia din 27 aprilie 2011, acesta i-a cerut avocatului să conteste cu apel. Cu toate acestea, nu există nici o dovadă care să demonstreze că avocatul a dat curs acestei solicitări.

În sfârșit, Curtea constată cu privire la argumentul Guvernului care se referă la faptul că reclamantul nu şi-a vizitat fiul începând cu luna iulie 2010, care în opinia lor a fost o dovada a lipsei de interes a reclamantului faţă de fiul său. Potrivit deciziei instanței din Lituania din 1 martie 2011, reclamantului i-a fost permis să-şi vadă fiul în prezența autorităților de îngrijire a copilului la sediul acestora. În ceea ce privește regulile stabilite de către instanţa din Lituania la 26 iunie 2012, acestea au fost mai puțin favorabile pentru reclamant, deoarece V.T. trebuia să fie prezentă la aceste întâlniri aceasta a păstrat dreptul de a decide locul potrivit pentru acele întâlniri.

Trebuie remarcat faptul că, la 28 aprilie 2010 Înalta Curte de Justiţie din Anglia a considerat că era necesară o schimbare importantă în privinţa planului de întrevederi. Raportat la faptele cauzei, Curtea nu a observat nici o modificare semnificativă în acest sens, cu excepția ostilităţii lui V.T. față de reclamant.

Având în vedere cele menţionate mai sus și, de asemenea, luând în considerare imposibilitatea reclamantului de a obține răspunsuri prompte și informative, atunci când a comunicat cu executorul judecătoresc, care era un funcționar de stat, şi cu avocatul numit de stat, care trebuiau să acţioneze cu bună-credință în beneficiul reclamantului, precum și lipsa informațiilor de la instanţa din Lituania despre acțiunile care îl vizau direct, reclamantul a avut temei să simtă că interesele sale au fost neglijate în Lituania, ceea ce ar putea explica refuzul său de a merge acolo mai târziu. Din considerațiile de mai sus, reiese că contactul reclamantului cu fiul său, astfel încât băiatul să poată să-şi cunoască tatăl  în mediul propriu al tatălui, a fost împiedicat de către autoritățile lituaniene exact la etapa inițială, atunci când a fost cel mai important. Prin urmare, Curtea consideră că ceea ce s-a întâmplat în urma adoptării hotărârilor judecătorești din Lituania din 1 martie și 27 aprilie 2011 nu a putut remedia situația reclamantului în măsură suficientă.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a concluzionat că, în acest caz particular autoritățile au eșuat în responsabilitățile lor de a proteja în mod corespunzător dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, astfel încât a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Decizia CEDO:

Curtea a hotărât, cu 5 voturi la 2, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenția Europeană.

A fost prezentată opinia separată a judecătorilor Spano şi Kjølbro, care au declarat că cererea este admisibilă în sensul articolului 8 din Convenţie, cu toate că au menţionat că nu a existat o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului. In viziunea acestor judecători, cererea a fost inadmisibilă în ceea ce priveşte neepuizarea căilor de recurs interne.

Costuri şi cheltuieli:

Statul lituanian urmează să-i achite reclamantului suma de 7.000 EUR, cu titlu de prejudiciu moral, şi  5.000 EUR, cu titlu de costuri și cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-150216 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă