În data de 5 octombrie 2016, Curtea Constituțională i-a adresat Curții Supreme de Justiție două întrebări în legătură cu sesizarea nr. 84g/2016:

 

1. Reieşind din prevederile articolului 132⁵ alin. (7) din Codul de procedură penală, persoana care a fost supusă măsurilor speciale de investigaţie în cadrul procedurii penale trebuie să fie informată despre rezultatele investigaţiei, indiferent de constatarea legalităţii sau ilegalităţii acestora de către procuror sau judecătorul de instrucţie?

2. Asigură normele articolului 132⁹ alin. (12) din Codul de procedură penală, potrivit cărora procurorul decide prin ordonanţă asupra pertinenţei materialelor obţinute în urma interceptării convorbirilor telefonice, fără ca aceste materiale să fie prezentate integral părţii apărării, respectarea principiului egalităţii armelor în procesul penal?

 

Cu referire strictă la întrebările adresate și fără analiza întregii sesizări, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat Curții Constituționale următoarele răspunsuri:

 

Prima întrebare adresată de Dumneavoastră se referă la prevederile articolului 132⁵ alin. (7) din Codul de procedură penală şi la posibila existenţă a unei obligaţii pozitive a autorităţilor statului de a notifica persoana supusă unor măsuri speciale de investigaţie despre rezultatele acesteia, indiferent de constatarea legalităţii sau a ilegalităţii lor de către procuror sau de către judecătorul de instrucţie.

 

Evoluţiile din statele europene denotă tendinţa generală de a recunoaşte, prin legislaţie sau ca urmare a pronunţării unor hotărâri de către curţile constituţionale ale acestor state, dreptul persoanelor de a fi notificate, în cazul în care au fost supuse măsurilor speciale de investigaţie. Este exemplul Germaniei (a se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale Federale germane 2 BvR 581/01^[1] din 12 aprilie 2005, care a consolidat mecanismul notificării prezent în legislaţia procesual-penală germană), al Belgiei (a se vedea hotărârea Curţii Constituţionale din Belgia nr. 145/2011^[2] din 22 septembrie 2011), al Bulgariei (a se vedea secţiunea 34 din Legea privind măsurile speciale de supraveghere din 1997^[3]), al Irlandei (a se vedea secţiunea 10 (3) din Legea privind justiţia penală din 2009^[4]), al Olandei (a se vedea articolul 34 (1) din Legea privind serviciile de informaţii şi securitate din 2002^[5]) sau al Suediei (a se vedea secțiunea 11(a) din Legea privind interceptarea informațiilor electronice). Nu trebuie ignorată nici jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului^[6], care leagă dreptul la notificare, ca urmare a utilizării unor măsuri de supraveghere secretă, de existenţa unor garanţii efective împotriva abuzului de măsurile de investigaţie şi a unor remedii efective în faţa tribunalelor.

 

Deşi Codul de procedură penală prevede o asemenea obligaţie în sarcina procurorului sau a judecătorului de instrucţie doar în cazurile în care se constată legalitatea efectuării măsurii speciale de investigaţii, trebuie avute în vedere și dispoziţiile relevante ale Legii privind protecţia datelor cu caracter personal nr. 133  din  8 iulie 2011. Articolul 2 alin. (2) lit. d) din această lege prevede că domeniul ei de acţiune se extinde şi asupra prelucrării datelor cu caracter personal în cadrul acţiunilor de prevenire şi investigare a infracţiunilor, al punerii în executare a sentinţelor de condamnare şi al altor acţiuni din cadrul procedurii penale sau contravenţionale în condiţiile legii. Din interpretarea articolului 12 coroborat cu articolul 15 din Legea privind protecţia datelor cu caracter personal, operatorul sau persoana împuternicită de către operator are obligaţia de a-l informa pe subiectul datelor cu caracter personal în privinţa categoriilor de date colectate sau dezvăluite, precum şi de a-i comunica acestuia informaţii privind identitatea operatorului sau, după caz, a persoanei împuternicite de către operator şi scopul prelucrării datelor colectate, dacă nu este prejudiciată eficienţa acţiunii sau obiectivul urmărit în exercitarea competenţelor legale ale autorităţii publice (în acest caz, urmărirea penală şi tragerea la răspundere penală), imediat ce încetează situaţia care justifică acest scop (de exemplu, încetarea urmăririi penale). Prin urmare, subiectul datelor cu caracter personal beneficiază de acest drept, indiferent dacă măsurile speciale de investigaţii au fost declarate legale sau ilegale.

 

Există însă o problemă referitoare la faptul că, potrivit articolului 132⁵ alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul în care constată că măsura specială de investigaţie s-a efectuat cu încălcarea vădită a drepturilor şi libertăţilor omului sau ofiţerul de investigaţii a acţionat cu depăşirea prevederilor ordonanţei/încheierii de autorizare, procurorul sau judecătorul de instrucţie declară nul procesul-verbal şi dispune prin ordonanţă/încheiere nimicirea imediată a purtătorului material de informaţii şi a materialelor acumulate pe parcursul efectuării măsurii speciale de investigaţii. Această reglementare poate constitui un obstacol pentru persoana care a făcut obiectul măsurilor speciale de investigaţie declarate ilegale, în sensul în care probele nu ar mai putea fi evaluate într-un proces penal sau civil (articolul 18 din Legea privind protecţia datelor cu caracter personal) împotriva ofiţerului de investigaţii care a acţionat ilegal, pentru că acestea au fost nimicite. Stabilirea exactă a prejudiciului existent nu poate fi făcută fără evaluarea acestor probe. Totuşi, problema în discuţie excede subiectului primei întrebări adresate de Dumneavoastră şi nu o putem dezvolta aici. Soluția pentru aceasta se regăsește în cadrul răspunsului la cea de-a doua întrebare.

 

Cea de-a doua întrebare a Dumneavoastră se referă la prevederile articolului 132⁹ alin. (12) din Codul de procedură penală, potrivit cărora procurorul decide prin ordonanţă asupra pertinenţei materialelor obţinute în urma interceptării convorbirilor telefonice. Dilema pe care o sugerați rezidă în posibila nerespectare a principiului egalității armelor în procesul penal, în lipsa prezentării integrale a materialelor către apărare.

 

Potrivit articolului 132⁹ din Codul de procedură penală, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală sau de către ofiţerul de investigaţii. La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea comunicării, organul de urmărire penală îi prezintă procurorului procesul-verbal al interceptării şi suportul în original pe care a fost înregistrată informaţia. După verificarea conformității conţinutului procesului-verbal şi al stenogramelor cu conţinutul înregistrărilor, procurorul decide, prin ordonanţă, asupra pertinenţei acestora pentru cauza penală şi dispune care comunicări urmează a fi transcrise pe un suport aparte. Comunicările interceptate şi înregistrate se vor păstra integral pe suportul iniţial prezentat organului de urmărire penală de către subdiviziunea tehnică. Acest suport se va păstra la judecătorul de instrucţie care a autorizat măsura specială de investigaţii. Comunicările interceptate şi înregistrate care au fost stenografiate de către organul de urmărire penală şi au fost apreciate de către procuror ca fiind pertinente pentru cauza penală se transcriu de către subdiviziunea tehnică din cadrul organului de urmărire penală pe un suport aparte, care se anexează la materialele cauzei penale şi se păstrează la procurorul care conduce urmărirea penală. În termen de 48 de ore de la finalizarea perioadei de autorizare a interceptării şi înregistrării, procurorul îi prezintă judecătorului de instrucţie procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost înregistrate comunicările. Judecătorul de instrucţie își expune punctul de vedere asupra respectării cerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul de urmărire penală printr-o încheiere şi decide care din comunicările înregistrate urmează a fi nimicite, desemnînd persoanele responsabile în acest sens.

 

Redând părțile relevante ale acestui articol, Curtea Supremă de Justiție subliniază că rolul principal în procedura selectării comunicărilor înregistrate îl deține judecătorul de instrucție. Potrivit articolului 6 din Codul de procedură penală, judecătorul de instrucție este un judecător abilitat cu atribuții în cadrul urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale. Competențele sale sunt stabilite la articolul 41 din Cod. Funcția sa se rezumă la controlul judiciar al procedurii prejudiciare și este separată de funcția instanței de judecată, care soluționează fondul cauzei penale ca rezultat al examinării nemijlocite a probelor, cu participarea părților.

 

Sarcina judecătorului de instrucție este să verifice dacă sunt respectate cerințele legale atunci când au loc interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul de urmărire penală. Acesta este obligat să dispună nimicirea înregistrărilor ilegale, pentru că așa o cere Codul de procedură penală. Articolul 132⁹ din Codul de procedură penală nu stabilește un termen exact pentru nimicirea înregistrărilor irelevante. Se pare că această operație este dispusă de către judecătorul de instrucție imediat, dacă este aplicabil termenul prevăzut la articolul 132⁵ alin. (5) din Codul de procedură penală, sau cel mult într-un termen restrâns. Totodată, din interpretarea articolului 305 din Codul de procedură penală nu se poate conchide că încheierea privind nimicirea înregistrărilor ar putea fi contestată cu recurs la curtea de apel.

 

Dilema rezidă, așadar, în caracterul echitabil al procesului penal, dat fiind faptul că nu doar apărarea, ci mai ales instanța de judecată nu are acces la toate înregistrările făcute de către organul de urmărire penală sau de către ofiţerul de investigaţii, indiferent de legalitatea acestora, pentru că o parte din ele pot fi distruse.

 

Totuși, cel puțin teoretic, unele înregistrări ilegale îi pot fi favorabile acuzatului. Însă, el nu poate beneficia de acestea, pentru că sunt distruse.

 

Faptul că procesele penale trebuie să se desfășoare în contradictoriu și cu respectarea principiului egalității de arme între acuzare și apărare reprezintă aspecte fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu presupune că atât acuzarea, cât și apărarea trebuie să poată cunoaște și pune în dezbatere observațiile făcute și probele aduse de către partea opusă. Cu unele excepții, acuzarea trebuie să pună la dispoziția apărării toate probele materiale aflate în posesia ei, fie că acestea sunt în favoarea sau împotriva acuzatului (Natunen v. Finlanda, 31 martie 2009, para. 39).

 

Dreptul apărării de a-i fi divulgate toate probele relevante nu este un drept absolut. Totuși, restrângerile acestuia, precum și orice alte dificultăți puse în calea apărării trebuie contrabalansate în mod suficient de procedurile existente și respectate de către autoritățile judiciare.

 

Eșecul de a divulga probele materiale către apărare, probe care conțin elemente ce ar face posibilă exonerarea acuzatului de răspundere sau reducerea pedepsei aplicate acestuia, ar reprezenta un refuz al acordării facilităților necesare pentru pregătirea apărării și, deci, o violare a dreptului garantat de articolul 6 § 3 (b) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (a se vedea C.G.P. v. Olanda, (dec.), 15 ianuarie 1997).

 

Din dispozițiile articolului 132⁹ alin. (15) din Codul de procedură penală se poate observa că nimicirea informaţiilor în baza încheierii judecătorului de instrucţie este consemnată de către persoana responsabilă într-un proces-verbal, care se anexează la cauza penală. Acest proces-verbal nu conține stenogramele informațiilor distruse (a se vedea, mutatis mutandis, Natunen v. Finlanda, 31 martie 2009, paras 44-45).

 

Cerințele dreptului la un proces echitabil impun existența unor motive speciale care să justifice dezvăluirea anumitor probe ce ar face posibilă exonerarea acuzatului de răspundere, iar el beneficiază de dreptul ca instanța să examineze relevanța acestor motive. Deși, în cazul interceptărilor, acuzatul cunoaște conținutul înregistrărilor distruse, de vreme ce el este persoana înregistrată, și chiar dacă acesta poate adresa întrebări în timpul procesului cu privire la convorbirile în cauză, instanța de judecată poate să nu considere credibile aceste informații, pentru că ele nu sunt susținute de probe (a se vedea, mutatis mutandis, Natunen v. Finlanda, 31 martie 2009, para. 46). Chiar dacă instanța ar fi dispusă să evalueze aceste probe, ea nu o poate face, pentru că sunt distruse deja. Distrugerea anumitor probe face imposibilă susținerea propriilor afirmații de către apărare și dovedirea nevinovăției acuzatului în fața instanței de judecată (a se vedea, mutatis mutandis, Natunen v. Finlanda, 31 martie 2009, para. 47), cu excepția audierii judecătorului de instrucție în calitate de martor. Cu toate acestea, este puțin probabil ca judecătorul de instrucție să țină minte și să redea în mod fidel toate înregistrările a căror nimicire a dispus-o.

 

Curtea Supremă de Justiție subliniază că nu se îndoiește de independența judecătorilor de instrucție. Problematic este faptul că decizia privind nimicirea probelor nedezvăluite se ia în faza urmăririi penale, fără ca apărarea să aibă posibilitatea de a participa și de a contesta această procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Natunen v. Finlanda, 31 martie 2009, para. 48). Practic, articolul 132⁹ din Codul de procedură penală neagă din start protecția adecvată a apărării, judecătorul de instrucție fiind obligat, ope legis, să nimicească înregistrările făcute în mod ilegal, chiar dacă ele i-ar putea fi de folos acuzatului.

 

Curtea Supremă de Justiție nu consideră că un simplu proces-verbal privind distrugerea unor înregistrări făcute în mod ilegal este suficient pentru a preveni incorectitudinea provocată de lipsa unei analize a informației propriu-zise a instanței de judecată. Instanța de judecată este dependentă, în concluzia sa de ansamblu asupra situației de fapt, de posibila relevanță a probelor distruse. Instanța de judecată ar putea fi în poziția de a corobora aceste probe cu altele noi, apărute mai târziu (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe și Davis v. Regatul Unit [MC], 16 februarie 2000, paras 65-66).

 

Din acest punct de vedere, mecanismul este nereușit. Procedura nimicirii înregistrărilor stabilită de articolele 132⁹ alin. (15) și 132⁵ alin. (5) din Codul de procedură penală împiedică instanța de judecată – cea care judecă în mod nemijlocit cazul penal – să evalueze toate probele și să poată constata relevanța acestora pentru situația apărării, fapt care îl poate priva pe acuzat de dreptul său la un proces echitabil.

 

Mihai Poalelungi,

Președintele Curții Supreme de Justiție

[1]  http://www.bundesverfassungsgericht.de/SharedDocs/Entscheidungen/DE/2005/04/rs20050412_2bvr058101.html

[2]  http://www.const-court.be/public/f/2011/2011-145f.pdf

[3] Comisia de supraveghere trebuie să informeze, din proprie iniţiativă, persoanele care au fost supuse în mod ilegal supravegherii secrete, atât timp cât notificarea nu periclitează scopul supravegherii, nu permite divulgarea metodelor operaţionale sau a mijloacelor tehnice, ori nu pune în pericol viaţa sau sănătatea unui agent sub acoperire sau pe cea a rudelor sau prietenilor săi.

[4] Ministerul responsabil poate emite norme care să asigure notificarea supravegherii către persoana care a făcut obiectul acestora sau către alte persoane ale căror interese sunt prejudiciate astfel, din punct de vedere material, cu condiţia ca notificarea să nu afecteze (a) scopurile pentru care a fost acordată autorizaţia de supraveghere; (b) securitatea statului, protecţia drepturilor altor persoane şi scopurile prevenirii şi constatării comiterii de infracţiuni; (c) investigarea unor asemenea infracţiuni în viitor.

[5] În termen de cinci ani de la interceptarea unor convorbiri, ministrul trebuie să analizeze dacă acest fapt îi poate fi comunicat persoanei care a fost supusă procedurilor speciale. În cazul în care este posibil, notificarea trebuie făcută cât mai curând. Atunci când ministrul stabileşte că persoana nu poate fi notificată, el înştiinţează, în acest sens, comisia de control. Motivele lipsei de notificare pot avea o legătură rezonabilă cu (a) nedivulgarea surselor unui serviciu, inclusiv a serviciilor de informaţii şi securitate ale altor ţări; (b) menţinerea relaţiilor cu alte state şi organizaţii internaţionale; (c) nedivulgarea unei metode specifice a unui serviciu sau a identităţii unei persoane care a asistat serviciul respectiv în aplicarea metodei.

[6] Klass şi alţii v. Germania, 6 septembrie 1978; Weber şi Saravia v. Germania, 20 iunie 2006; Volokhy v. Ucraina, 2 noiembrie 2006; Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev v. Bulgaria, 28 iunie 2007; Kennedy v. Regatul Unit, 18 mai 2010; Uzun v. Germania, 2 septembrie 2010; Shimovolos v. Rusia, 21 iunie 2011; Hadzhiev v. Bulgaria, 23 octombrie 2012.