Dreptul de vot al deţinuţilor, în virtutea Convenției Europene a Drepturilor Omului, continuă să fie obiectul dezbaterii în unele țări. În acest context, o mare atenție se referă la situația din Regatul Unit, dar este interesant şi faptul că recent Curtea Constituțională din Rusia, a examinat o astfel de speţă. În rezultatul examinării a pronunţat o hotărîre, de care poate fi interesată publicul internațional. Prezenta lucrare este oferită de către 3 academicieni cu privire la hotărîrea pronunţată recent de către Curtea Constituţională a Federaţiei Ruse:

Kanstants in Dzehtsiarou (Universitatea din Liverpool, MB), Sergey Golubok (Double Bridge Law, Rusia) şi Maxim Timofeev (Universitatea Europeană, Belarus/Lituania)

Din anul 2005, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului întîmpină numeroase provocări: în cauze ce se referă la dreptul de vot al deţinuţilor fiind un subiect întîmpinat cu multe critice, cel puţin din partea unui stat semnatar al Convenţiei Europene: Marea Britanie, Rusia şi Turcia. La data de 19 aprilie 2016, Curtea Constituţională a Rusiei a pronunţat din nou o hotărîre în acest sens; mai întîi de toate vom descrie succint jurisprudenţa Curţii cu privire la dreptul de vot al deţinuţilor şi, apoi vom menţiona care este răspunsul Federaţiei Ruse la acest subiect. În al doilea rînd, vom analiza hotărîrea Curţii Constituţionale a Rusiei şi care este conţinutul ei. Pe final, vom analiza hotărîrea din perspectivele dreptului internaţional şi care este impactul hotărîrii asupra sistemului Înaltei Curţi de la Strasbourg de respectare a drepturilor omului.

Istorie succintă a jurisprudenţei cu privire la dreptul de  vot al deţinuţilor

Practica a început cu anul 2005 cînd Marea Cameră a Curţii a pronunţat hotărîrea in cauza Hirst v UK (Nr 2). În acel caz, Curtea a reiterat că pierderea dreptului de vot al condamnaților a încălcat articolul 3 din Protocolul 1. Această hotărîre s-a dovedit a fi problematică. Mai întîi de toate, deoarece se referă la condamnaţi. În al doilea rînd, problema executării hotărîrii, Parlamentul trebuia să modifice legislaţia naţională.  Acest lucru ar însemna că parlamentarii ar putea folosi această ocazie pentru a spori popularitatea lor prin lozinci și persistenţa pentru ridicarea interdicției de vot a deținuţilor. Şi în final, statul respondent, în acest caz Marea Britanie, care este cunoscută prin atitudine suspicioasă în ce priveşte prevederile Convenţiei Europene. Executarea acestei hotărâri este într-adevăr o provocare în ciuda insistenţelor din partea Înaltei Curţi. De ex. în 2010 Curtea a pronunţat o hotărîre-pilot în cauza Greens şi M.T. v Marea Britanie în care Curtea a oferit Guvernului Britaniei termenul de 6 luni de a introduce propuneri legislative care să fie compatibile cu prevederile Convenţiei. În 2011, Camera Comunelor din Regatul Unit a votat cu majoritate covârșitoare împotriva modificării legii în acest domeniu. Acest proiect a fost redactat în aprilie 2016 însă, nu a fost executat.

În timp ce Curtea a precizat în mod clar că interdicția automată și generală privind votul deținuţilor nu este compatibilă cu Convenția, însă nu a oferit explicaţii care sistem ar putea fi aplicat. Mai tîrziu, Curtea a încercat să ajusteze standardele în acest domeniu. În cazul of Frodl v. Austria, Curtea a decis că decizia de examinare a pierderii dreptului de vot ar trebui să fie examinată de către judecătorul național, în fiecare caz în parte și numai în cazul în care infracțiunea poate justifica această pierdere de vot. Procedând astfel, Curtea a restrâns marja de apreciere a părților contractante, dar acest standard îngust nu a durat mult. În hotărîrea pronunţată de către Marea Cameră Scoppola v Italia (Nr 3), Curtea a reexaminat cauza Frodl și a concluzionat că sistemul italian care limitează dreptul de vot condamnați la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani sau mai mult este compatibilă cu Convenția, chiar dacă judecătorii naționali nu iau în considerare acst fapt la etapa de condamnare.

Curtea a plecat de la regimul său mai strict cu privire la individualizarea pierderii drepturilor electorale. Acestea au fost zilele optimiste pentru condamnaţi: Austria a executat fără probleme majore hotărîrea în cauza Frodl și nu a existat nici o încălcare în cauza Scoppola nr 3, deci, Italia nu a avut nevoie să modifice cadrul legislativ. Acestea fiind spuse, domeniul de aplicare solicitat din partea părților contractante a fost revizuit din nou în recentul caz al Söyler împotriva Turciei. În Turcia, interdicția de vot al condamnaţilor nu este absolută - cei care au comis crime fără intenţie pot avea drept de vot. CEDO a constatat totuși o încălcare, deoarece interdicția de vot impusă celor care au comis infracțiuni intenționate este mai dură decât cea din Marea Britanie sau Italia. De exemplu, acei prizonieri care sunt eliberați condiționat încă nu pot avea drept de vot până la finele sentinţei. Hotărârea Söyler încă nu este executată.

In 2013, Curtea a pronunţat hotărîrea în cauza  Anchugov and Gladkov v Russia şi această hotărîre are potenţialul de a fi cea mai provocatoare din istoria jurisprudenţei Curţii Europene. Prevederea privind pierderea dreptului de vot al condamnaţilor este consacrată în Constituția Rusiei, care poate fi modificată numai prin adoptarea unei noi Constituții. Autoritățile ruse au susținut că natura constituțională a acestei interdicții face cazul din Rusia diferită decît speţa Hirst, nr 2, dar Curtea a respins acest argument și a constatat o încălcare a articolului 3 din Protocolul 1.

Dreptul de vot al deţinuţilor: Rusia contraatacă

În cauza Anchugov și Gladkov, CEDO a solicitat Curţii Constituţionale din Rusia să interpreteze Constituția rusă, astfel încât acesta să se conformeze Convenției (alin. 111). Curtea Constituţională nu a oferit un răspuns : răspunsul autorităţilor ruse la această hotărâre a CEDO a fost oferit în trei etape. Primul  răspuns oficial a fost hotărârea din 14 iulie 2015, în care Curtea Constituţională a susținut că, în situații excepționale, autoritățile naționale se pot abate de la obligațiile lor internaționale, atunci când prevederea Convenţiei ar duce la încălcarea principiilor Constituției Ruse. Cel de-al doilea răspuns  au fost modificările la Legea cu privire la CCR, care au fost adoptate de Parlamentul rus la data de 14 decembrie 2015. Modificările ofereau CCR competența de a declara executarea unei obligații internaționale imposibilă dacă contravine Constituției.

În hotărârea sa din 19 aprilie 2016, CCR a început prin reiterarea esenței principale din hotărârea sa anterioară din 14 iulie 2015: deși Convenția (la fel şi hotărârile CEDO) este parte a sistemului juridic rus, Constituția are supremație în ordinea juridică națională. Astfel, potrivit CCR, cazul de față nu poate fi decisă în virtutea "subordonării", aceasta poate fi rezolvată numai printr-un "dialog". Aceasta din urmă, ar trebui să se bazeze pe "respectul CEDO față de identitatea constituțională națională". CCR a decis că "dialogul constructiv", a fost posibil numai în condițiile în care ultimul cuvânt ar trebui să aparțină întotdeauna Rusiei, nu CEDO, care va fi, prin urmare, lipsită de rolul său de respectare a Convenției.

După cum am menţionat mai sus, CEDO a invitat CCR să reinterpreteze interdicția de vot al condamnaţilor și să o adapteze parametrilor jurisprudenței europene. În schimb, Curtea a caracterizat interdicția ca avînd rol "imperativ" și a ajuns la concluzia că nu poate permite legiuitorului să ridice interdicția, chiar și parțial. CCR s-a bazat foarte mult pe interpretarea textuală a Constituției. Aceste argumente au dus la un impas între dreptul de vot al condamnaţilor prin prisma jurisprudenței CEDO și jurisprudența CCR.

CCR a pus la îndoială metodele de interpretare a Înaltei Curți, şi anume, interpretarea evolutiva a Convenției, atunci când CEDO interpretează Convenția "având în vedere condițiile actuale". CCR a subliniat că Rusia "are dreptul de a insista" cu privire la sensul inițial al articolului 3 din Protocolul 1. Această afirmație este problematică, deoarece are sens îngust de a interpreta doar Convenția, atunci când Rusia a aderat la Convenţie. Schimbările tehnologice și sociale trebuie să se reflecte în jurisprudența CEDO. În caz contrar, CEDO se va transforma într-un instrument de mumificare a drepturilor omului și ineficient.

După interpretarea evolutiva, CCR a reexaminat, calitatea motivării hotărîrilor CEDO. CCR a afirmat că lipsa unui consens european privind problema candamnaţilor privează hotărârile CEDO de baza fundamentală. CCR nu a oferit o motivare bună: în loc de a lua in considerare numai acele țări care interzic deținuților să voteze, CCR a luat in  considerare toate statele din Europa, care au anumite limite cu privire la dreptul de vot al condamnaţilor. Cu toate că, CEDO nu a pretins niciodată că toate limitările trebuie să fie ridicate în acest domeniu. Ca rezultat al acestei numărări convenabile,  CCR a concluzionat că nu a existat un consens cu privire la problema votului deținuţilor.

Acest argument era presupus să substanţeize prevederile din primul paragraph al dispozitivului hotărîrii din 19 aprilie 2016, în care era menţionat că hotărîrea CEDO nu poate fi executată deoarece contravine cu măsurile generale din cauza  Anchugov şi Gladkov ceea ce ar necesita permisiunea dreptului de vot faţă de unii condamnaţi și acest lucru contravine Constituției.

Hotărîrea însă conţine un al doilea paragraph în partea sa dispozitivă care prevede că Anchugov şi Gladkov poate fi executată fără amendamente constituţionale sau legislative. Conform CCR interdicţia dreptului de vot al condamnatului rus nu este de ordin general, automat şi discriminatoriu. Este dificil de a explica cum aceste două paragrafe pot fi introduse într-o hotărîreâ. Mai mult ca atît, CEDO a reiterat că interdicţia constituţională în Rusia este o acoperire automată. CCR a oferit următoarele motive pentru a susţine acest punct de vedere.

În primul rând, CCR a subliniat faptul că există sancțiuni penale, cum ar fi arestarea sau munca obligatorie în folosul comunităţii. În conformitate cu CCR aceste metode de pedeapsă ar putea cădea sub incidenţa de aplicare a privării de libertate în conformitate cu Convenţia și sub incidenţa prevederilor Constituției Rusiei. În al doilea rând, CCR a reiterat practic argumentul guvernului rus în speţa Anchugov și Gladkov (alin. 91), subliniind faptul că interdicția privind dreptul de vot afectează numai cei care au fost condamnați pentru infracțiuni "suficient de grave pentru a justifica o pedeapsă cu închisoarea" și că instanțele interne examinează minuţios toate circumstanțele relevante cu privire la gravitatea infracțiunii și personalitatea inculpatului. Autoritățile din Regatul Unit au folosit același argument în speţa Hirst, nr 2 (alin. 77), iar Curtea de asemenea a respins acest argument. În rezultat, CCR a considerat că CEDO a comis o eroare în cauza Anchugov și Gladkov în evaluarea legislației rusești ca fiind una generală și discriminatorie. În cele din urmă, CCR a oferit unele opinii adresate parlamentului rus de a reclasifica cîteva regimuri privative de libertate. Acest mic truc i-ar scuti să cadă sub incidenţa interdicţiei constituţionale

În concluzie, aspectul cheie a hotărîriii din 19 aprilie 2016 este faptul că hotărîrea Anchugov şi Gladkov nu poate fi executată din cauza interpretării art. 3 din Protocolul 1 la Convenţie ca fiind contradictoriu cu interdicţia constituţională. În acelaşi timp, CCR a sugerat ca speţa Anchugov and Gladkov poate fi executată fără amendamente legislative, dat fiind faptul că nu există nici o interdicție de vot absolută în Rusia.

Procedura de vot in Rusia: repercursiuni mai largi

Din punct de vedere al dreptului internațional, problema este relativ simplă. În temeiul articolului 27 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor « o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tartat ». Această dispoziție este, desigur, pe deplin aplicabilă în raport cu Convenţia Europeană. Hotărârea CEDO în cauza Anchugov și Gladkov v Rusia rămâne valabilă la nivel internațional, dar nu poate fi acum pusă în aplicare pe plan intern. Argumentăm că acest lucru va avea următoarele consecințe.

Prima consecință este negarea legalităţii actului de justiţie în faţa reclamanţilor care au avut cîştig de cauză la Înalta Curte. Ei rămîn cu hotărîrea pronunţată în favoarea lor însă fără efect de executare. Cunoaştem din jurisprudenţa CEDO că dreptul de a avea o hotărîre executată în favoarea cuiva formează o parte din dreptul de a avea un proces echitabil.

O alta consecinţă este mult mai drastică şi vastă. Este vorba despre integritatea şi legalitatea sistemului de la Strasbourg. CCR a mers mai departe decât oricare altă instanță din Europa, în care critică hotărârile CEDO. În cazul în care nu urmează reacție puternică din partea instituțiilor de la Strasbourg, cum ar fi Curtea și Comitetul Miniștrilor, orientarea rusească ar putea deveni contagioasă - nu numai prin examinarea a astfel de cauze de acest tip în viitor.

De exemplu, Secretarul Theresa May din Regatul Unit a acuzat recent CEDO că nu întreprinde nimic pentru a forța state precum Rusia, să asigure respectarea drepturilor omului în mod eficient. Această afirmație este ipocrită deoarece există refuzul persistent al Marii Britanii de a executa  hotărîrea Hirst, nr 2 fapt ce a subminat autoritatea CEDO în acest domeniu. Din punct de vedere politic hotărârea CCR este similară cu poziția Regatului Unit cu privire la această chestiune. Discuţiile hotărîrilor pronunţate de către Înalta Curte subminează autoritatea. Punerea la îndoială a legitimităţii hotărîrilor pronunţate de către CEDO, poate deveni de neoprit. Acest proces are nevoie de timp, și rezultatul său final poate fi condamnabil: făcând sistemul juridic european caduc.

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă