Abstract

La 23 Februarie 2016 Marea Cameră a Curții Europene a drepturilor omului a făcut publică hotărârea în cauza Mozer c. Republicii Moldova și a Rusiei (nr.11138/10). Aceasta este cea de a treia hotărâre post-Ilașcu care se referă la încălcările Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare ”Convenția”) provenite din regiunea transnistreană.

Hotărârea reprezintă nu numai o evoluție a jurisprudenței în astfel de cauze, dar va fi inevitabil una din acele hotărâri ale Curții Europene, care în limbajul uzual al juriștilor, este numită ”de precedent”. Hotărârea va servi ca o autoritate de referință pentru multiplele dispute în dreptul internațional a chestiunii de jurisdicție și impactul acesteia asupra legitimității și ilegitimitații teritoriilor separate controlate de facto de regimuri nerecunoscute.

În fapt

Circumstanțele speței care fac obiectul examinării la Curtea Europeană pot fi rezumate astfel. Reclamantul Mozer pretinde încălcarea unui șir de drepturi ale sale garantate de Convenția Europeană rezultate din arestul/condamnarea sa ilegală de așa-numite ”autorități judiciare” din Transnistria, și în ce măsură obligațiile internaționale ale Republicii Moldova și ale Federației Ruse pot angaja responsabilitatea unuia sau ambelor state respondente.

În perioada 24 noiembrie 2008 – 1 iulie 2010 acesta a fost arestat și deținut în regiunea transnistreană în temeiul unei așa-numite „hotărâri” pronunțate de așa-numita “Judecătoria orășenească din Tiraspol”. Eliberat condiționat, el a părăsit regiunea și pe urmă a părăsit și teritoriul Republicii Moldova. La 25 ianuarie 2013 așa-numită “Judecătoria orășenească din Tiraspol” a revocat ”hotărârea” sa din 1 iulie 2010 și l-a condamnat la 6 ani și 6 luni de detenție cu confiscarea averii.

În temeiul plângerii reclamantului, procuratura, pe 3 noiembrie 2009, a inițiat urmărirea penală pe faptul ilegalității condamnării, și a suspendat-o, în cele din urmă, până la identificarea persoanelor responsabile.

La 22 Ianuarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a casat așa numita hotărâre a autoproclamatei “Judecătorii orășenești din Tiraspol” declarând-o ilegală pe modelul jurisprudenței Curții Europene din cauza Ilașcu.

În drept

În principiu, hotărârea reflectă două aspecte cele mai sensibile din spețele similare venite din regiunea transnistreană. Primul este elementul jurisdicțional al Statelor respondente și în ce măsură aceasta angajează responsabilitatea lor pentru încălcările Convenției Europene în zona necontrolată de autoritățile constituționale ale Republicii Moldova, dar cu o influență extrateritorială din partea Federației Ruse.

În acest sens, Curtea Europeană și-a păstrat raționamentele din hotărârile anterioare ale Marii Camere în cauzele Ilașcu și Catan, potrivit cărora Republica Moldova deține jurisdicția teritorială, dar nu are controlul efectiv asupra teritoriului, astfel responsabilitatea sa fiind angajată doar în limita obligațiilor pozitive de a întreprinde toate măsurile la nivel național și internațional pentru a re-capătă acel control efectiv și de a susține reparația individuală a drepturilor omului, și o obligație negativă de a se abține de la susținerea unui regim autoproclamat.

În ce privește jurisdicția Federației Ruse, Curtea Europeană și-a extins propriul său raționament și anume legând chestiunea jurisdicției de facto extrateritoriale cu chestiunea ilegalității. Astfel, raționamentului Curții Europene cu privire la jurisdicția Rusiei a urmărit motivarea din aceleiași cauze Ilașcu și Catan notând că, deși Guvernul Federației Ruse nu are jurisdicția teritorială, responsabilitatea sa jurisdicțională poate fi angajată datorită unui control și a influenței de facto asupra ”autorităților” auto-proclamate chiar dacă Federația Rusă nu recunoaște nici entitatea separatistă și nici existența controlului său ori a influenței sale. Acest control de facto rezultă din prezumția jurisdicției și care se manifestă prin prezența militară și prin susținerea politică, socială și economică a regiunii separate fără de care aceasta din urmă nu ar rezista.

De notat că Curtea a dezvoltat un element primordial al jurisdicției și anume legătura acesteia cu noțiunea de responsabilitate pentru un act prejudiciabil în drept internațional. În special, Curtea a instituit și accentuat un nou aspect al chestiunii de jurisdicție. Se are în vedere deosebirea care trebuie făcută între jurisdicție și răspundere pentru un act ilegal în dreptul internațional. Hotărârea Mozer, a recunoscut nu numai jurisdicția extrateritorială a Rusiei, dar şi responsabilitatea acesteia pentru tolerarea ilegalității în regiune, definind clar relația între aceste două concepte. Astfel, raportul între jurisdicție și responsabilitate ar suna reformulat în felul următor - responsabilitatea în baza Convenției nu are caracter autonom, dar este condiționată de existența ori lipsa jurisdicției statului. Ea nu poate exista independent deoarece este angajată doar după ce este stabilită, constatată jurisdicția statului, într-o anumită formă ori altă (teritorială, cu prezumpția unui control deplin, extrateritorială cu prezumpția unui control de facto, personală ori spațială etc.), dar odată stabilită jurisdicția aceasta nu presupune în mod automat și angajarea răspunderii - în această abordare răspunderea este autonomă față de chestiunea jurisdicției.

La fel, este necesar de a mai adăuga că responsabilitatea Republicii Moldova poate fi angajată în limita obligațiilor sale pozitive pe care Republica Moldova le-a îndeplinit și continue să le îndeplinească până la limita unde aceste eforturi se confruntă cu controlul de facto din partea Federației Ruse. Totodată, hotărârea Mozer sugerează, reieșind din spiritul poziției actuale a autorităților moldovenești, în contextul de soluționare a diferendului, că soluționarea acestei confruntări jurisdicționale (lipsa controlului efectiv teritorial din partea Republicii Moldova și existența unui control de facto extrateritorial din partea Federației Ruse) poate fi soluționată doar prin excluderea controlului rusesc extrateritorial de facto, astfel încât Republicii Moldova să i se permită exercițiul autorității sale constituționale asupra teritoriilor necontrolate.

Al doilea aspect, nu mai puțin important, este elementul de ”legalitate” a ”autorităților” auto-proclamate din Transnistria și opțiunea de a le considera pasibile să fie incluse ca remedii în sensul Convenției Europene pentru încălcările drepturilor omului în regiune. În acest sens, întrebările formulate de Marea Cameră în speță au vizat în ce măsură principiul aplicat în cauza interstatală Cipru c. Turciei, și jurisprudența ulterioară (Foka, Protopapa și finalmente Demopolous) poate fi extins la situația Transnistriei. Amintim, că în situația ”Ciprului de Nord” Curtea a aplicat principiul expus în Opinia Consultativă a Curții Internaționale, așa numitul ”excepția Namibia”. Acest principiu notează în esență că în anumite situații excepționale, care vizează relațiile ordinare ”zi de zi” a locuitorilor unei entități separatiste, autoritățile internațional recunoscute nu pot ignora actele, în special de natură civilă, și ”autoritatea” organelor internațional nerecunoscute de a soluționa astfel de litigii din simplu motiv că acestea nu ar corespunde ordinii constituționale și legale a unui stat internațional recunoscut. Aplicarea acestui raționament asupra prezentei spețe, riscă să determine formarea opiniei asupra acceptabilității a ”legitimității așa numitor autorități din Transnistria”.

Moldova s-a opus vehement extinderii acestui raționament asupra situației din Transnistria, aducând mai multe argumente din care în special se notează: deosebirea de alte ”conflicte înghețate”; caracterul extraordinar al relațiilor formate în jurul conflictului; persistența unor încălcări grave ale drepturilor omului care nu pot fi tratate ca relații ”zi de zi”; lipsa unor garanții minime ale legalității în regiune și caracterul totalitar al așa-numitului ”sistem de drept” din regiune care vine în contradicție cu spiritul Convenției; plus anumite raționamente din jurisprudența Curții Europene unde s-a constatat aparent o abordare incoerentă a problemelor similare. În principal, s-a susținut ferm că Republica Moldova oferă o anumită soluție problemei încălcării drepturilor omului în regiunea transnistreană, în măsura posibilă, și legitimitatea ”autorităților auto-proclamate” nu poate fi recunoscută nici într-un fel de o instanță internațională.

Pe de altă parte, în special datorită raționamentelor de ordin diplomatic, Agentul a susținut că responsabilitatea Federației Ruse trebuie angajată datorită unei jurisprudențe deja definite a Curții Europene în temeiul jurisdicției de facto a Guvernului Federației Ruse, dar aprecierea întinderii acestei responsabilități este lăsată la discreția Curții Europene reieșind din acțiunile ori inacțiunile ambelor Guverne respondente. În orice caz, responsabilitatea Guvernului Republicii Moldova trebuie să fie apreciată în limitele obligațiunilor sale pozitive luând în considerație lipsa controlului efectiv.

Impactul și efectele

Impactul prezentei hotărâri este unul covârșitor, deoarece, reieșind din datele rapoartelor internaționale și a vizitelor emisarelor drepturilor omului, numărul persoanelor care suferă de o continuă ilegalitate în regiune este unul semnificativ.

Hotărârea subliniază că pentru starea de ilegalitate continuă în regiune responsabilă rămâne doar Rusia, care în fapt, facilitează și tolerează ani la rând această situație. Or, o ilegalitate continuă – în situația dosarului transnistrean - generează o problemă sistemică – și anume o disfuncționalitate care provoacă în masă încălcări ale drepturilor omului în regiune. Actualmente, orice persoană este în mod automat victima încălcării drepturilor sale din cauza așa-numitor hotărâri judecătoreşti emise de așa numita autoritate din regiunea transnistreană.

Or, anume perspectiva unui volum mare de cereri cu privire la ilegalitate continuă trebuie să determine Federația Rusă, unicul stat responsabil pentru o atare situație dezastroasă în materia protecției drepturilor omului, să-și revadă atitudinea vizavi de regiunea transnistreană și să permită Republicii Moldova să-și continue eforturile sale de instaurare a ordinii de drept, democrației, unei justiții echitabile și respectării drepturilor omului pe teritoriul său internațional recunoscut, fără vreun amestec din exterior.

Cauza la Curtea Europeană a fost examinată în componența celui mai înalt forum internațional, format din 17 judecători notorii din diferite state europene ale Consiliului Europei, şi anume, Marea Cameră a Curții Europene.

În numele Republicii Moldova, a fost numit judecătorul Mihai POALELUNGI.

Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat de dl Lilian APOSTOL.

Direcţia Drepturile omului şi cooperare externă