Dan v. Republica Moldova (Nr. 2) – nr. 57575/14

Hotărârea din 10.11.2020 [Secţia a II-a]

 

 

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

Proceduri penale

Articolul 6-1

Proces echitabil

 

Eșecul instanţei de apel de a întreprinde măsuri pozitive pentru reaudierea martorilor, dar și aprecierea generală a probelor într-un mod defectuos, la reexaminarea apelului declarat împotriva sentinței de achitare, în cadrul procedurilor redeschise, ca urmare a pronunţării unei hotărâri CEDO de condamnare– încălcare

 

Reclamantul a invocat în faţa Curţii încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, dată fiind examinarea defectuoasă în cadrul procedurilor redeschise de instanțele naționale, ca urmare a hotărârii CEDO Dan v. Republica Moldova (nr. 8999/07, 5 iulie 2011). Astfel, acesta s-a plâns pe faptul că, examinând a doua oară apelul împotriva sentinţei de achitare, Curtea de Apel nu a reexaminat toate probele şi nu a audiat din nou toţi martorii. Martorii audiați au dat declarații contradictorii cu declarațiile lor inițiale, iar Curtea de Apel s-a bazat pe probe care nu mai erau în dosar, și anume înregistrarea video a operațiunii sub acoperire a poliției.

 

În fapt:

La data evenimentelor, reclamantul deţinea funcţia de director a unui liceu din Chişinău. Potrivit materialelor din dosarul naţional, la o dată nespecificată, reclamantul a fost contactat de către C., care a solicitat ca un elev să fie transferat în liceul unde reclamantul activa în calitate de director. Întrucât reclamantul a solicitat o mită în schimbul transferului, C. a contactat poliţia şi la data 14 ianuarie 2004 a fost organizată o operaţiune sub acoperire. În acest scop, C. a fost instruit să se întâlnească cu reclamantul şi să-i transmită banii marcaţi cu un praf special.

C. l-a contactat pe reclamant şi au convenit să se întâlnească în parcul central din Chişinău. Scena a fost filmată în secret de către ofiţerii de poliţie. Cu toate acestea, mai târziu poliţia a susţinut că, din motive tehnice nu a fost filmată transmiterea propriu zisă a banilor. Evenimentele care au avut loc în timpul întâlnirii reclamantului cu C. au fost disputate de părţi în cadrul procesului penal.

Potrivit poliţiei, reclamantul şi C. nu şi-au strâns mâinile şi s-au aşezat pe o bancă pentru câteva minute. C. a transmis reclamantului banii drept mită. Сând a fost reţinut, reclamantul a scăpat sau a aruncat mapa şi tot conţinutul acesteia, inclusiv şi banii, s-au împrăştiat pe pământ. Ulterior, s-a descoperit că reclamantul avea urme de praf pe degete.

Potrivit reclamantului, el a fost contactat de către C., atunci când mergea la Ministerul Educaţiei şi a fost de acord să se întâlnească cu el, în scurt timp, într-un parc, în imediata apropiere a Ministerului. La întâlnirea cu C,.dăduse mâna cu el și, după o scurtă discuție, reclamantul a sugerat ca ei să se aşeze pe o bancă, pentru a putea scrie. Reclamantul a pus dosarul său între el şi C. şi a scris pe o foaie de hârtie o listă de documente necesare pentru transferul elevului. Reclamantul, căruia îi lipseşte un ochi, nu l-a văzut pe C. punând banii în dosarul său. Când a fost reţinut, el a aruncat dosarul. Banii respectivi au fost colectaţi de jos de către un ofiţer de poliţie, care mai târziu i-a dat un stilou pentru a semna procesul-verbal de reţinere. Urmele de praf de pe mâini ar fi provenit fie de la strângerea mânii cu C. sau de pe stiloul cu care reclamantul a semnat procesul-verbal. Reclamantul a pretins că totul a fost o înscenare a poliţiei.

Cu referire la faptele examinate de către instanţele naţionale în primul set de proceduri, acestea pot fi consultate în hotărârea CEDO Dan v. Republica Moldova (nr. 8999/07, 5 iulie 2011).

În prima sa cerere, depusă la Curte pe 18 decembrie 2006, reclamantul s-a plâns, inter alia, că, casând sentința de achitarea a sa și condamnându-l, Curtea de Apel nu a audiat din nou martorii, ci doar a citit declarațiile acestora și le-a dat o interpretare diferită de cea dată de instanța care l-a achitat.

Prin hotărârea din 5 iulie 2011, Curtea a considerat că procedurile penale împotriva reclamantului au fost inechitabile și a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea a constatat că, atunci când Curtea de Apel a condamnat reclamantul – și, prin aceasta, a casat sentința de achitare a acestuia de către prima instanță – nu a putut, în sensul unui proces echitabil, să examineze în mod corespunzător dosarul fără o apreciere directă a probelor prezentate de martorii acuzării. Curtea a statuat că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau nevinovăția unui acuzat ar trebui, în principiu, să fie în măsură să audieze martorii pe viu și să aprecieze credibilitatea declarațiilor acestora, și că aprecierea credibilității unui martor este o sarcină complexă care de obicei nu poate fi realizată printr-o simplă citire a declarațiilor. Nu au fost găsite motive întemeiate care ar exonera Curtea de Apel de această obligație.

După ce Curtea a pronunțat hotărârea menționată mai sus, reclamantul a solicitat instanțelor naționale casarea hotărârilor prin care fusese recunoscut vinovat. Pe 22 octombrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile Curții de Apel Chișinău și Curții Supreme de Justiție din 23 martie și, respectiv, 21 iunie 2006 și a dispus rejudecarea apelului împotriva sentinței din 24 ianuarie 2006.

Pe 5 iunie 2013, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procurorului și a casat sentința Judecătoriei Buiucani din 24 ianuarie 2006. Instanța l-a recunoscut vinovat pe reclamant și i-a stabilit pedeapsa sub formă de amendă de 30.000 lei moldovenești și 5 ani de închisoare, cu suspendare condiționată pe un termen de 2 ani. De asemenea, reclamantul a fost privat de dreptul de a ocupa funcții administrative pentru o perioadă de 2 ani.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a audiat reclamantul și trei martori din cei șapte audiați de Judecătoria Buiucani în 2006. Instanța nu l-a audiat pe presupusul mituitor, C., pentru că între timp acesta a decedat, sau pe martorii M., B. și V., fără a indica motivele în decizia sa. Instanța a dat citire declarațiilor date în fața primei instanțe de către cei patru martori absenți.

Curtea de Apel Chișinău a dat citire la restul declarațiilor martorilor, dar nu a examinat înregistrarea video cu operațiunea în flagrant a poliției, deoarece caseta a fost pierdută. Cu toate acestea, în luarea deciziei sale, instanța s-a bazat și pe înregistrarea video a operațiunii în flagrant a poliției. Instanța a considerat că posibilitatea ca pulberea specială să fi ajuns pe mâna reclamantului pentru că dăduse mâna cu C. sau pentru că folosise stiloul nu putea exclude vinovăția sa, pentru că ceea ce conta era faptul că banii i-au fost dați. Instanța nu a acceptat versiunea reclamantului conform căreia C. acționase ca agent provocator și plasase banii în dosarul său fără știrea sa.

Reclamantul a formulat un recurs împotriva deciziei menționate mai sus și a susținut, inter alia, că Curtea de Apel nu a audiat toți martorii audiați de prima instanță. Curtea de Apel selectase doar trei martori, care făcuseră declarații contradictorii cu declarațiile lor inițiale date în fața primei instanțe. Mai mult, reclamantul a invocat că toți martorii în cauză nu erau obiectivi, deoarece toți erau ofițeri de poliție, în timp ce presupusul mituitor, C., era vizat în două anchete penale pendinte în instituția în care lucrau aceiași ofițeri. Reclamantul a mai susținut că întreaga operațiune nu a fost altceva decât o înscenare a poliției, că C. a acționat ca agent provocator și că Curtea de Apel nu a examinat nemijlocit restul probelor examinate de către prima instanță. În special, Curtea de Apel s-a bazat, inter alia, pe înregistrarea video a operațiunii, fără a o vizualiza și fără a oferi apărării dreptul de a-și prezenta contraargumentele.

Pe 28 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului și a menținut decizia instanței de apel. Instanța a constatat faptul că, Curtea de Apel nu a audiat patru din cei șapte martori inițiali; totuși, nu a considerat că aceasta ar constitui o problemă, deoarece unul dintre martori decedase (C.), iar altul nu mai activa în organele de poliție (M.) și adresa acestuia nu era cunoscută. Mai mult, instanța a constatat că nici reclamantul, nici procurorul nu au înaintat obiecții cu privire la necesitatea audierii repetate a restul martorilor.

În drept:

Motivul pentru care Curtea a constatat o încălcare în cererea nr. 8999/07 a fost că, examinând cauza și inversând sentința primei instanțe, Curtea de Apel nu a reaudiat martorii, ci doar a dat citire la declarațiile lor și le-a dat o interpretare diferită de cea dată de instanța care îl achitase.

La reexaminarea apelului declarat împotriva sentinţei de achitare, în 2013, Curtea de Apel a avut sarcina de a asigura un proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenție, luând în considerare și concluziile Curții din hotărârea sa în cererea nr. 8999/07. Prin urmare, Curtea a examinat dacă instanțele naționale au reușit să îndeplinească aceste sarcini.

Curtea a reamintit că articolul 6 impune instanțelor naționale să expună în mod adecvat motivele pe care se bazează deciziile lor.

Curtea a notat că art. 6 § 3 lit. d) consacră principiul conform căruia, înainte ca un acuzat să poată fi condamnat, toate probele în acuzare trebuie, în principiu, să îi fie prezentate acestuia în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta şi de a adresa întrebări martorilor în acuzare, la momentul la care aceştia depun mărturie sau mai târziu (a se vedea Lucà v. Italia, nr.33354/96, §§ 39-40).

O problemă cu privire la principiul imediatității poate apărea și atunci când o instanță de apel inversează sentința unei instanțe inferioare de achitare a reclamantului de acuzații penale fără o nouă examinare a probelor, inclusiv audierea martorilor și interogarea acestora de către partea apărării (Dan v. Moldova, citată mai sus, § 33, Hanu v. România, nr.10890/04, § 40, 4 iunie 2013 și Lazu v. Republica Moldova, nr. 46182/08, § 43, 5 iulie 2016).

Având în vedere jurisprudența Curții, în primul rând, trebuie să existe un motiv întemeiat pentru neprezentarea unui martor la proces și, în al doilea rând, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declarații făcute de o persoană pe care acuzatul nu a avut ocazia să o examineze sau să o fi examinat, fie în timpul urmăririi penale, fie în timpul procesului, drepturile apărării pot fi limitate într-o măsură care este incompatibilă cu garanțiile prevăzute la articolul 6 (a se vedea Al-Khawaja și Tahery v. Regatul Unit [MC], nr. 26766/05 și 22228/06, § 119, 15 decembrie 2011, cum a fost evidenţiat şi în Schatschaschwili v. Germania [MC], nr. 9154/10, §§ 107 și 118, 15 decembrie 2015).

În cazul în care o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile martorilor absenți, Curtea trebuie să supună procedurile celui mai riguros control. În fiecare caz, întrebarea este dacă există suficienți factori de contrabalansare, inclusiv măsuri care permit o apreciere echitabilă și corectă a autenticității acelor declaraţii. Aceasta ar permite ca o condamnare să se bazeze pe astfel de dovezi numai dacă sunt suficient de veridice, având în vedere importanța lor în cauză (a se vedea Al-Khawaja și Tahery, citată mai sus, § 147, cum a fost evidenţiat şi în Schatschaschwili, citat mai sus, § 116) .

Curtea a notat că, în această cauză, reclamantul a avut ocazia să audieze martorii acuzării în timpul procesului inițial, ceea ce poate avea o anumită relevanță în examinarea imputării absenței acelorași martori la rejudecare. Cu toate acestea, Curtea consideră că principiile enunțate mai sus ar trebui să se aplice, de asemenea, ca punct de plecare, unei situații precum cea din prezenta cauză în care dreptul la un proces echitabil impune unei instanțe de apel să audieze repetat declaraţiile martorului în baza cărora o instanță inferioară a achitat acuzatul, ținând cont de faptul că audierea repetată în astfel de cazuri are scopul de a asigura o examinare corectă a cauzei pe baza unei noi aprecieri directe a probelor (a se vedea Chernika v. Ukraine, nr. 53791/11, § 47).

Curtea a reiterat, de asemenea, că rezultă dintr-o jurisprudență bine stabilită a Curții că, deși articolul 6 nu garantează un drept de apel, totuși dacă legislația internă prevede calea de atac apelul, articolul 6 are un rol chiar și în cadrul acestor proceduri de apel în măsura în care se poate spune în mod rezonabil că aceste proceduri implică o „determinare” a unei acuzații penale împotriva reclamantului sau a drepturilor sau obligațiilor sale civile (a se vedea Delcourt v. Belgia, nr. 2689/65, § 25, 17 ianuarie 1970; Maresti v. Croația, nr. 55759/07, § 33, 25 iunie 2009; și Reichman v. Franța, nr. 50147/11, § 29, 12 iulie 2016). Mai mult, Curtea subliniază, de asemenea, că modul de aplicare a articolului 6 § 1 la procedurile după apel, inclusiv la instanțele supreme, depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor; trebuie să se țină cont de întregul sistem procedural în ordinea juridică internă și de rolul fiecărei instanțe în cadrul acestuia (a se vedea Botten v. Norvegia, nr. 16206/90, § 39, 19 februarie 1996; Sigurþórsson Arnarsson v. Islanda, nr. 44671/98, § 30, 15 iulie 2003; Hermi v. Italia [MC], nr. 18114/02, § 60, 18 octombrie 2006; Lazu v. Republica Moldova, nr. 46182/08, § 33, 5 iulie 2016; Júlíus Þór Sigurþórsson v. Islanda, nr. 38797/17, § 32, 16 iulie 2019 și Styrmir Þór Bragason v. Islanda, nr. 36292/14, § 63, 16 iulie 2019).

Curtea a reținut de la început argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamantul a fost de acord cu citirea declarațiilor martorilor absenți în timpul ședinței. Curtea a constatat că într-adevăr reclamantul, care fusese achitat în primă instanță, nu a obiectat cu privire la citirea acestor declarații. Cu toate acestea, Curtea consideră că instanța de apel avea obligația de a întreprinde măsuri pentru reaudierea martorilor în vederea asigurării unui proces echitabil, chiar şi în pofida faptului că reclamantul nu a solicitat o audiere repetată (a se vedea Júlíus Þór Sigurþórsson v. Islandei, § 38).

Curtea a constatat, de asemenea, că cei trei martori audiați de Curtea de Apel Chișinău în cadrul procedurilor redeschise au făcut declarații care, la prima vedere, nu păreau a fi neconsecvente cu versiunea evenimentelor relatată de presupusul mituitor, C. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă, Curtea a constatat că aceste declarații prezintă probleme serioase.

Astfel, cei trei martori care, necesită a fi menţionat, că erau toți ofițeri de poliție implicați în operațiunea poliției desfășurată împotriva reclamantului, păreau să-și amintească în 2013 de noi fapte pe care nu păreau să le fi declarat în 2006. De exemplu, martorii C.M. și C.C. şi-au adus aminte că au văzut momentul în care banii au fost transmişi de C. către reclamant, în timp ce în 2006 nu au declarat că au văzut transmiterea.

Cei trei martori nu au declarat că intenționau să-și schimbe depozițiile date inițial, ci au declarat că le-au menținut, în rezultat declarațiile lor consolidate se contraziceau fiecare în parte. De exemplu, martorul C.C. a declarat atât că a fost responsabil de filmarea operațiunii, cât și că nu știa cine a filmat-o.

Confruntată cu situația de mai sus, Curtea de Apel Chișinău nu a considerat necesar să caute explicații și să reconcilieze problemele și neconcordanțele din acele declarații în hotărârea sa, ci doar a considerat ca fiind dovedită vinovăția reclamantului și l-a condamnat pe baza forței lor, fără a explica dacă aceasta s-a bazat pe declarațiile date în 2006 sau pe noile declarații și din ce motive a considerat un set de declarații mai credibil decât celălalt. În astfel de circumstanțe, Curtea nu poate decât să constate că Curtea de Apel nu a motivat suficient hotărârea sa de constatare a vinovăției reclamantului (comparați cu SC IMH Suceava SRL v. România, nr. 24935/04, § 40, 29 octombrie 2013).

În plus, Curtea a reținut că patru dintre cei șapte martori audiați în primă instanță nu au fost audiați de Curtea de Apel în procedura redeschisă. Curtea a menţionat constatarea sa din hotărârea principală conform căreia, în învinuirea și condamnarea reclamantului – și, prin aceasta, a casat sentința de achitare a acestuia de către prima instanță – Curtea de Apel nu a putut, în sensul unui proces echitabil, să examineze în mod corespunzător dosarul fără o apreciere directă a probelor prezentate de martorii acuzării. Având în vedere această constatare, Curtea trebuie să examineze dacă eșecul de a audia cei patru martori din șapte era compatibilă cu dreptul la un proces echitabil.

Curtea a trebuit, de asemenea, să analizeze dacă au existat suficienți factori de contrabalansare, cum ar fi dovezi coroborate, pentru a compensa impedimentele cauzate apărării ca urmare a admiterii declarațiilor lui C. și M. Având în vedere contradicțiile serioase din declarațiile celor trei martori audiați de Curtea de Apel la rejudecare, în mod clar lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Faptul că reclamantul a putut examina declaraţiile martorilor absenți în timpul primului set de proceduri nu este suficient pentru a schimba această concluzie, având în vedere schimbările semnificative din declaraţiile celor trei martori care au fost audiaţi repetat.

În final, Curtea a constatat că, instanţa de apel l-a recunoscut pe reclamant vinovat, bazându-se pe o înregistrare video a operațiunii speciale de la reținerea reclamantului, care era pierdută. Întrucât momentul crucial – transmiterea banilor – nu fusese oricum filmat, acest lucru, în opinia Curții, a agravat deficiențele în aprecierea generală a probelor.

Reieşind din considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că procedurile nu au fost corecte și că, în consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. În aceste condiții, nu consideră necesar să se examineze, în plus, conformitatea altor aspecte ale procedurilor cu această dispoziție.

 

Concluzie: încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

 

Curtea i-a acordat reclamantului suma de 2000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

  

Prezentul rezumat are la bază hotărârea Dan v. Republica Moldova (Nr. 2) de pe site-ul hudoc. Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiţie. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova".