N. v. România - 59152/08

Hotărârea din 28.11.2017 [Secția a IV-a]

Articolul 46

Articolul 46-2

Executarea unei hotărâri

Măsuri cu caracter individual

Măsuri cu caracter general

Statul reclamat trebuie să asigure garanții procedurale împotriva arbitrariului în materie de internare la psihiatrie

Articolul 5

Articolul 5-1-e

Alienat

Internarea prelungită la psihiatrie fără o apreciere suficientă a stării actuale a periculozității persoanei: încălcare

Articolul 5-4

Controlul legalității detenției

Controlul la perioade scurte de timp

Periodicitate insuficientă de control al justificării unei internări la psihiatrie și lipsa asistenței juridice efective: încălcare

În fapt –  În ianuarie 2001, au fost inițiate proceduri penale împotriva reclamantului, suspectat de comiterea unui incest și de corupere sexuală a celor două fiice ale sale minore (aceste proceduri au fost încetate în februarie 2002). El a fost internat într-un spital psihiatric, măsură care a fost confirmată de o instanță în aprilie 2002, în lipsa reclamantului. Ca urmare a schimbărilor de ordin legislativ concepute să consolideze drepturile persoanelor cu disabilități, avusese loc un control periodic al legalității internării prelugite a reclamantului începând cu septembrie 2007. Însă internarea fusese menținută; potrivit expertizelor medicale, reclamantul suferea de schizofrenie paranoidă. În august 2016, un tribunal a reținut că, de principiu, internarea ar trebui să înceteze, dar că aceasta va continua cu titlu tranzitoriu până la eliberarea unui loc într-o structură adecvată. În februarie 2017, prima instanță de judecată a dispus înlocuirea internării cu măsura tratamentului obligatoriu al reclamantului până la însănătoșirea sa, însă punerea sa în libertate nu a avut loc.

În drept – Articolul 5 § 1: Privarea de libertate a reclamantului se încadra în litera e), tulburările sale mintale fiind confirmate de mai multe expertize medico-legale.

 a) Cu privire la menținerea măsurii internării după– Legislația națională cerea ca boala mintală să facă persoana în discuție periculoasă pentru societate. Mai mult, articolul 5 § 1 e) presupune că, în lipsa tratamentului medical, plasarea unei persoane cu boli mintale trebuie să fie justificată în mod special prin gravitatea tulburării și prin nevoia de a asigura propria sa protecție sau protecția celorlalți.  

În speță, la data primului control al măsurii internării, prima instanță și-a bazat hotărârea pe simpla referire la două elemente principale: acuzațiile inițiale împotriva reclamantului (incest și corupere sexuală); și schizofrenia sa paranoidă (conform expertizei din iulie 2007).

În privința acuzațiilor, tribunalul s-a bazat în totalitate pe dosarul parchetului. Însă procurorul a clasat acuzația de incest din lipsă de probe. Acuzația de corupere sexuală a fost și aceasta clasată ulterior, pentru că reclamantului i-ar fi lipsit discernământul. Această clasare nu a fost supusă niciodată unui control judecătoresc. Acuațiile nu au făcut obiectul unei examinări în contradictoriu de către o instanță de judecată. Acastă referință nu a fost suficientă pentru stabilirea gradului de periculozitate a reclamantului.

Cu privire la tulburările mintale, în loc să aprecieze periculozitatea reclamantului, tribunalul s-a referit aici pur și simplu la concluziile expertizei medico-legale (care propunea menținerea internării), abordare pe care Curtea a criticat-o deja. Mai mult, nici instanța, nici autoritățile medicale nu au raportat acte de violență din partea reclamantului în perioada internării sale. Dimpotrivă, potrivit examinării din 2007, reclamantul avusese un comportament liniștit, nu s-a opus tratamentului, nu a provocat conflicte cu alți pacienți și nu a prezentat decât un grad redus de ostilitate pe parcursul tratamentului.

Controalele ulterioare nu au oferit clarificări cu privire la posibila periculozitate a reclamantului, existând aceeași abordare formalistă și superficială; tot astfel, nici recursurile reclamantului împotriva hotărârilor primei instanțe sau procedurile pe care acesta le-a inițiat în mod separat.

Mai mult, nici autoritățile medicale, nici instanțele de judecată nu au examinat posibilitatea aplicării de măsuri alternative.

Astfel, în lipsa aprecierii periculozității reclamantului, internarea sa nu a avut o bază legală și nu a fost justificată de litera e) a articolului 5 § 1. În cazul acestuia mai era incident articolul 14 § 1 b) din Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu disabilități (CDPH), care prevede că existența unei disabilități nu justifică în niciun caz privarea de libertate.

În eventualitatea în care periculozitatea reclamantului a făcut obiectul unui control, autoritățile naționale nu au scos în evidență elementele factuale care au condus la schimbarea aprecierii venite din partea exerților medicali.

 b) Nevoia de prelungire a internării reclamantului după pronunțarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus punerea sa în– Subliniind necesitatea de a-i pune capăt, tribunalul a menținut, în hotărârea sa din august 2016, internarea reclamantului, fără a indica baza legală.

Mai mult, după pronunțarea hotărârii definitive din februarie 2017 prin care s-a dispus punerea în libertate a reclamantului, nici autoritățile naționale, nici Guvernul nu au indicat posibila procedură aplicabilă în situația reclamantului, care să permită evaluarea nevoilor sale și, apoi, punerea sa în libertate sau transferul la un alt centru adaptat nevoilor sale constatate. Posibilitatea unei eliberări graduale sau condiționate nu a fost nici ea menționată.

Chiar dacă reclamantul a consimțit să rămână internat până când serviciile sociale aveau să găsească o soluție adaptată la situația sa, acesta trebuia să beneficieze de garanții adecvate de protecție, apte să conducă la eliberarea sa neîntârziată.

Desigur, deciziile de mai sus se bazează pe practicile adoptate în ultimii ani la nivel internațional și care militează pentru tratarea și îngrijirea persoanelor cu deficiențe, în măsura posibilului, în cadrul societății (articolul 19 din CDPH, Liniile directoare ale Comitetului pentru drepturile persoanelor cu disabilități sau Strategia Consiliului Europei cu privire la persoanele cu disabilități pentru perioada 2017-2023).

Totuși, aplicarea lor ridică probleme suplimentare în sfera articolului 5 § 1. În practică, punerea în libertate a reclamantului nu a fost realizată. În orice caz, nu a fost efectuată încă o evaluare riguroasă a nevoilor concrete ale reclamantului și a măsurilor adecvate de protecție socială. Mai mult, demersurile autorităților naționale s-au dovedit fără succes, din cauza lipsei de facilități de primire.

Această situație reflectă realitățile existente în România  și au fost semnalate deja de către organismele internaționale (cum ar fi Comitetul european pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT) sau Comisarul petru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei).

Astfel, menținerea măsurii internării reclamantului după pronunțarea hotărârii din 29 august 2016 a fost una arbitrară.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 5 § 4: Legislația românească relevantă, intrată în vigoare în septembrie 2006, nu a fost aplicată de o manieră adecvată pentru garantarea drepturilor reclamantului.

 a) Periodicitatea controalelor: În speță, controalele judecătorești ale necesității măsurii internării fuseseră efectuate la intervale de timp de cincisprezece luni (februarie 2015 – mai 2016), de șaisprezece luni (octombrie 2008 – februarie 2010), chiar de trei ani și opt luni (aprilie 2010 – decembrie 2013). Nu a fost prezentat niciun motiv excepțional de natură să justifice acest fapt. Termenele au fost semnificativ mai mari decât cele prescrise de dreptul intern (șase luni, apoi douăsprezece luni, începând cu 2014).

Mai mult, Curtea a notat cu îngrijorare practica de verificare a necesității menținerii măsurii internării de o manieră retrospectivă, în baza unor elemente medicale obținute cu mult timp înainte (de exemplu, după doi sau trei ani) și care nu reflectă neapărat starea persoanei internate la momentul luării deciziei. Un asemenea decalaj dintre examinarea medico-legală și decizia subsecventă poate contraveni principiului de bază al articolului 5 din Convenție, și anume protecției persoanei împotriva arbitrariului.

În cele din urmă, chiar dacă întârzierile menționate mai sus puteau fi explicate prin necesitatea de obținere a expertizelor medico-legale cerute, nu reiese că instanța și-ar fi pus problema progresului activității experților și nici nu a făcut uz de competența sa de impunere a amenzilor în cazul celor care nu și-au respectat obligația de prezentare a unui raport.

Așadar, nu a fost respectată condiția unui control efectuat în «termen scurt».

 b) Asistența juridică: Reclamantul, care prezenta tulburări mintale ce îl împiedicau să participe la un proces de judecată în mod adecvat, a beneficiat de asistența unor avocați din oficiu. Totuși, în fiecare procedură, reclamantul a fost reprezentat de către un avocat diferit, fără vreo întrevedere cu aceștia înainte de ședințele de judecată. În marea majoritate a cazurilor, avocații au pledat în favoarea internării ori au lăsat soluția la discreția tribunalelor.

Departe de a dicta modul în care trebuie să-și administreze avocații cauzele în care reprezintă o persoană cu tulburări mintale, Curtea consideră că nu a existat o asistență efectivă.

Concluzie: încălcare (unanimitate)

Articolul 46

Măsuri cu caracter individual: Pentru a elimina consecințele încălcării drepturilor garantate reclamantului prin articolul 5, autoritățile trebuie să pună în executare fără întârziere hotărârea definitivă a tribunalului care dispune punerea în libertate a reclamantului în condiții adaptate nevoilor sale.

Măsuri cu caracter general: De vreme ce lacunele identificate în prezenta cauză sunt susceptibile să dea naștere altor cereri întemeiate, Curtea îi recomandă statului reclamat să aibă în vedere implementarea unor măsuri cu caracter general care să garanteze: că internarea persoanelor în cadrul spitalelor psihiatrice este legală, justificată și lipsită de arbitrariu; și că persoanele internate beneficiază de un remediu în fața unui tribunal însoțit de garanții adecvate, astfel încât acesta să se pronunțe rapid cu privire la legalitatea detenției.

Articolul 41: 30 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.